Ciclul „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: o reflecţie asupra
documentului despre Revelaţia divină
(RV - 7 decembrie 2010) Nu un efort omenesc pentru înţelegerea misterului
divin, dar o „comunicare” a acestui mister făcută omului direct de Dumnezeu.
Religia creştină se întemeiază pe aceasta, pe ideea-pivot a „Revelaţiei”. Conciliul
Vatican II, de la încheierea căruia se împlinesc, miercuri 8 decembrie, 45 de ani,
a reafirmat aceasta în mod solemn pe 18 noiembrie 1965, când Paul al VI-lea a promulgat
constituţia dogmatică Dei Verbum (DV) despre Revelaţia divină. Asupra
acestui document foarte important se opreşte părintele iezuit Dariusz Kowalczyk în
a cincia reflecţie din ciclul intitulat „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al
Treilea Mileniu”: „Care este trăsătura specifică a creştinismului care îl face foarte
diferit de celelalte religii? Termenul-pivot pentru a răspunde la această întrebare
este „Revelaţia”. Nu este deci surprinzător faptul că pentru mulţi unul din documentele
cele mai importante ale Conciliului Vatican II este constituţia despre Revelaţia divină
Dei Verbum care şi-a găsit continuarea sa recentă în exortaţia post-sinodală
Verbum Domini a papei Benedict al XVI-lea. Într-adevăr, credinţa creştină nu
este o religie născută din efortul uman de a-l descoperi pe Dumnezeu. Ea este răspuns
la acţiunea lui Dumnezeu care a binevoit să se reveleze în mod liber oamenilor.
Spune
Conciliul: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie
şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (Cf Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul
făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, şi se fac părtaşi de firea
dumnezeiască (Cf Ef 2,18; 2Pt 1,4). Prin această revelaţie, Dumnezeu
cel nevăzut (Cf Col 1,15; 1Tim 1,17) în belşugul iubirii sale, se adresează
oamenilor ca unor prieteni (Cf Ex 33,11; In 15,14-15) şi intră în relaţie
cu ei (Cf Bar 3,38) pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el” (DV
2).
Aşadar, Revelaţia nu este doar un ansamblu de adevăruri de credinţă
conţinute în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie. Mai mult, nu există o listă a dogmelor
care ar putea pretinde să cuprindă toată credinţa creştină. În centrul Revelaţiei
stă întâlnirea cu Persoana, cu Isus Cristos.
De aceea, orice reformă a Bisericii
şi în Biserică trebuie să înceapă de la experienţa vie a lui Isus care ne-a venit
şi ne vine în întâmpinare. Atâtea noi mişcări catolice îi au începutul în această
redescoperire. Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică La începutul noului
mileniu care constituie un „testament” al Papei pentru Biserica din secolul
al XXI-lea, afirmă: „Nu, nu o formulă ne va salva, ci o Persoană, şi certitudinea
pe care ea ne-o dă: Eu sunt cu voi! Nu este vorba, deci, de a inventa
un „nou program”. Programul există deja… El se axează, în ultima analiză, pe Cristos
însuşi”.
Actualizarea adusă de Conciliu, „aggiornamento”, consistă în a căuta
un răspuns just la acest „Eu sunt cu voi”. Însă - cum aminteşte Conciliul -
răspunsul nu se poate găsi fără citirea Bibliei: „Necunoaşterea
Scripturilor, de fapt, este necunoaşterea lui Cristos”
(DV 25).