Benedict al XVI-lea şi solemnitatea Neprihănitei Zămisliri: îndemn la a fi umili şi liberi asemenea Mariei în a ne încredinţa voinţei lui Dumnezeu

(RV - 7 decembrie 2010) Miercuri 8 decembrie, în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, Benedict al XVI-lea va recita antifonul „Angelus - Îngerul Domnului” de la fereastra biroului său împreună cu credincioşii prezenţi la amiază în Piaţa Sfântul Petru. Apoi, la ora 16 se duce în Piaţa Spaniei pentru tradiţionalul act de veneraţi la statuia Imaculatei. Pontiful va fi primit de vicarul său general pentru dieceza Romei, cardinalul Agostino Vallini şi de primarul capitaliei, Gianni Alemanno.
Reproducem câteva reflecţii asupra misterului Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria propuse de Benedict al XVI-lea în alocuţiunile pentru rugăciunea „Angelus” în anii precedenţi.
Maria este femeia care a spus „da” binelui şi „nu” răului”. Episcopul Romei ne invită să privim cu încredere la Fecioara Maria, tânăra din Nazaret care a avut curajul să respingă ademenirile puterii şi ale plăcerii şi s-a încredinţat cu totul lui Dumnezeu, iubirii sale nemărginite.

„Ne putem întreba pentru ce, dintre atâtea femei, Dumnezeu a ales-o tocmai pe Maria din Nazaret ca să devină mama Fiului său Unul-născut?"
• Răspunsul este ascuns în misterul de nepătruns al voinţei divine. Totuşi există o raţiune pe care Evanghelia o pune în evidenţă: umilinţa, smerenia ei. Drept dovadă, papa a citat dintr-o capodoperă a literaturii mondiale, „Divina Commedia”. Marele poet Dante Alighieri în ultimul Cânt al Paradisului cântă: „Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău, / umilă şi înaltă mai mult decât creatura, / termen fix al sfatului veşnic” (Par. XXXIII, 1-3).

Dar şi Sfânta Fecioară însăşi în„Magnificat”, cântarea sa de laudă spune acest lucru: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul... pentru că a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,46.48). Da, Dumnezeu a fost atras de umilinţa Mariei, care a aflat har în ochii săi (Cf Lc 1,30), iar ea a devenit astfel Mama lui Dumnezeu, imagine şi model al Bisericii, aleasă între popoare pentru a primi binecuvântarea Domnului şi a o răspândi peste întreaga familie umană (Benedict al XVI-lea, Angelus 8 decembrie 2006).

Această „binecuvântare” nu este alta decât Isus Cristos. El este Izvorul harului de care Maria a fost copleşită încă din prima clipă a existenţei sale. L-a primit cu credinţă pe Isus şi cu iubire l-a dăruit lumii. „Aceasta este şi chemarea noastră şi misiunea noastră, vocaţia şi misiunea Bisericii: a-l primi pe Cristos în viaţa noastră şi a-l dărui lumii, „pentru ca lumea să se mântuiască prin el” (In 3,17).

Misterul Neprihănitei Zămisliri, observă Pontiful, ne arată biruinţa harului lui Cristos asupra păcatului originar. O victorie ca are loc mulţumită răspunsului Mariei: „da”, „fiat”, „fie mie după cuvântul tău”:
• Satana la începuturile creaţiei pare să biruie, dar va veni fiul femeii care îi va strivi capul. Astfel, prin seminţia femeii, Dumnezeu însuşi va învinge. Acea femeie este Fecioara Maria, din care s-a născut Isus Cristos care, prin jertfa sa, l-a înfrânt o dată pentru totdeauna pe vechiul ispititor. De aceea, în multe picturi sau statui ale Neprihănitei, ea este reprezentată în actul strivirii unui şarpe sub piciorul ei (Angelus, 8 decembre 2009).

 
Iată de ce, afirmă Papa, sărbătoarea Neprihănitei ne invită la speranţă, şi în încercările vieţii”. chiar în furtunile care fac să ne clătinăm:
• Dragi prieteni, ce bucurie mare este a o avea ca mamă pe Maria Neprihănită! De fiecare dată când simţim slăbiciunea noastră şi sugestia răului, putem să ne adresăm ei, iar inima primeşte lumină şi mângâiere. Chiar şi în încercările vieţii, în furtunile care fac să se clatine credinţa şi speranţa, să ne gândim că suntem fiii săi şi că rădăcinile existenţei noastre se înfig în harul nemărginit al lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, Benedict al XVI-lea reafirmă că Maria este Mama Bisericii, cum a proclamat-o solemn Conciliul Vatican II. Biserica însăşi, chiar dacă este expusă influenţelor negative ale lumii, află mereu în Maria steaua pentru a se orienta şi urma ruta indicată ei de Cristos.
Şi succesorul lui Petru ne îndeamnă să urmăm exemplul Mariei, pentru a găsi libertatea adevărată.

Spune într-o amplă reflecţie:
Dragi fraţi şi surori! Dacă reflectăm sincer asupra noastră şi a istoriei noastre, trebuie să spunem că prin povestirea din cartea Genezei despre ispitirea şi căderea omului în păcat, este descrisă nu doar istoria începutului, ci istoria tuturor timpurilor, şi că toţi purtăm în noi o picătură de venin din acel mod de a gândi ilustrat în imaginile folosite de Cartea Facerii. Această picătură de venin o numim păcat originar. Chiar în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri apare în noi suspiciunea că o persoană care nu păcătuieşte deloc este în fond plicticoasă; că lipseşte ceva în viaţa ei, şi anume acea dimensiune dramatică a fiinţelor autonome; că face parte din adevărata fiinţă umană libertatea de a spune „nu”, de a coborî în întunericul păcatului şi a voi să faci de la sine; că numai atunci se poate exploata până la capăt toată realitatea vastă şi profundă de a fi oameni, de a fi cu adevărat noi înşine; că trebuie să încercăm această libertate şi împotriva lui Dumnezeu pentru a deveni în realitate pe deplin noi înşine. Într-un cuvânt, considerăm că răul în fond este bun, că avem nevoie de el, cel puţin în parte, pentru a experimenta plinătatea existenţei. Ne gândim că Mefistofel - ispititorul - are dreptate când spune că el este forţa „care vrea întotdeauna răul şi înfăptuieşte mereu binele (Goethe, Faust I,3). Ne gândim că ajungând puţin la un pact cu răul, rezervându-ne un pic de libertate împotriva lui Dumnezeu, este, în fond, bine, poate de-a dreptul necesar.

Privind însă lumea din jurul nostru, putem vedea că nu este aşa, că răul înveninează întotdeauna, nu-l înalţă pe om, ci îl înjoseşte şi îl umileşte, nu-l face mai mare, mai curat şi mai bogat, dar îi dăunează şi-l fac e să devină mai mic.

Aceasta trebuie sa învatam în ziua Neprihanitei:
• Omul care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu nu devine o marionetă a lui Dumnezeu, o persoană plicticoasă, unul care cedează uşor; nu, el nu-şi pierde libertatea. Numai omul care se încredinţează total lui Dumnezeu găseşte adevărata libertate, vastitatea şi creativitatea libertăţii de a face binele. Omul care se îndreaptă spre Dumnezeu nu devine mai mic, dar mai mare, pentru că datorită lui Dumnezeu şi împreună cu El devine mare, devine divin, devine cu adevărat el însuşi.

Omul care se lasă în mâinile lui Dumnezeu nu se îndepărtează de alţii, retrăgându-se în salvarea sa privată; din contra, doar atunci inima sa se trezeşte cu adevărat şi el devine o persoană sensibilă şi de aceea binevoitoare şi deschisă.

Sărbătoarea de astăzi a Neprihănitei luminează ca un far timpul Adventului, care este timp de vigilentă şi încrezătoare aşteptare a Mântuitorului. În timp ce înaintăm în întâmpinarea lui Dumnezeu care vine, să privim la Maria care „străluceşte ca semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu” (LG 68).

Aici serviciul audio: