Conciliul Vatican al II-lea, busola celui de al Treilea Mileniu: reforma liturgică
în "Sacrosanctum Concilium"
RV 23 nov 2010.Continuă reflecţia despre importanţa Conciliului
Vatican al II-lea în viaţa Bisericii Catolice. În rubrica de astăzi, documentul "Sacrosanctum
Concilium", constituţia despre liturgia sacră. Primul rod al Conciliului
Vatican II a fost constituţia despre sacra liturgie. Încă de la începutul documentului
se afirmă că pentru Biserica Catolică sunt egale în drepturi şi demnitate toate riturile
legitim recunoscute, dar doreşte să fie revizuite în spiritul tradiţiei sănătoase
şi le fie acordată o nouă vigoare. "Noua vigoare" liturgică, aşadar, nu trebuie să
şteargă trecutul trăit de atâtea generaţii de credincioşi, dimpotrivă, trebuie să
fie înrădăcinată în tradiţie.
Constituţia despre liturgie a fost de o importanţă
fundamentală pentru reînnoirea conciliară. Într-adevăr, mare parte a credincioşilor
catolici au conştientizat reforma Conciliului tocmai prin intermediul reformei liturgice.
Nu dintr-o simplă întâmplare, atâtea mişcări catolice noi îşi au începutul într-o
reînnoită experienţă liturgică. Pe de altă parte, reforma liturgică trezeşte şi astăzi
dezbateri şi divizări.
La o extremă, se află cei care neagă practic întreaga
reformă liturgică a Conciliului şi o consideră cauza principală a crizei Bisericii.
La cealaltă extremă se află cei care par să respingă în totalitate liturgia atâtor
secole de dinainte de Conciliul Vatican II. În orizontul trasat de aceste două extreme,
una din cele mai importante voci este cea a lui Joseph Ratzinger, astăzi Benedict
al XVI-lea, care pe de o parte, este un admirator al mişcării liturgice care a pregătit
Conciliul iar, pe de alta, se opune la acel curent de gândire care înţelege "liturgia
ca un mecanism ce se poate demonta şi asambla în mod arbitrar".
Papa Benedict
al XVI-lea nu vrea întoarcerea la Conciliul Tridentin, aşa cum sugerează criticii
săi, dar promovează convingerea că adevărata reformă liturgică nu constă în dispreţuirea
trecutului şi în invenţiile umane, ci în redeşteptarea simţului interior al sacrului.
Şi expresia "reforma reformei" liturgice se referă întocmai la necesitatea acestei
retreziri.