Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”: adevărata reformă a Bisericii

(RV - 16 noiembrie 2010) S-au scurs aproape 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, inaugurat de papa Ioan al XXIII-lea pe 11 octombrie 1962 şi încheiat de papa Paul al VI-lea pe 8 decembrie 1965. De atunci, viaţa Bisericii a cunoscut schimbări profunde; hotărârile luate de Conciliu au produs roade abundente şi continuă să fie obiect de reflecţie. Rubrica săptămânală „Conciliul Vatican II, busola Celui de-al Treilea Mileniu”, propusă de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, vrea să ofere o „relectură” a documentelor Conciliului pentru a discerne spiritul autentic al adunării şi textele în care acesta apare mai evident. Este examinat totodată magisteriul pontifical de după Conciliu, menit să asigure aplicarea, în deplină fidelitate, a directivelor Vaticanului II. Astăzi, despre „reforma” introdusă de conciliu.
• După ce papa Ioan al XXIII-lea a convocat conciliul şi l-a stimulat spre renumita actualizare a credinţei cunoscută cu termenul italian „aggiornamento”, între părinţii conciliari „s-a maturizat - cum a spus Joseph Ratzinger - o puternică voinţă de a risca ceva nou, ieşind din schemele scolastice deja folosite, riscând chiar asumarea unei noi libertăţi”. Se simţea speranţa şi dorinţa de a reînnoi Biserica, de a face o reformă potrivit expresiei latine „Ecclesia semper reformanda - Biserica are mereu nevoie de reforme”. Dar în ce consistă reforma Bisericii? Părintele dominican francez Yves Congar a publicat în 1950 renumita lucrare: „Adevărata şi falsa reformă a Bisericii”. Deci, nu orice reformă aduce roade bune. Nu orice schimbare (sau noutate) este pentru binele Bisericii. Ioan al XXIII-lea în discursul de deschidere a Vaticanului II a amintit că „una este esenţa străvechii doctrine a patrimoniului credinţei - depositum fidei -, şi alta este redarea acestuia în forme exterioare”. Cuvintele Papei fac să ne gândim la acea zicală evanghelică „stăpânul casei scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Orice reformă adevărată a Bisericii consistă în a regăsi un echilibru între ceea ce poate şi ar trebui schimbat şi ceea ce este inalterabil, între noutate şi ceea ce trebuie reluat şi continuat. Părintele Congar în textul său asupra reformei Bisericii, reeditat în 1968, a scris: „Se cere ca „aggiornamento”, aducerea la zi de către Conciliu (…) să se extindă până la un total radicalism evanghelic şi inventarea, prin lucrarea Bisericii, a unui mod de a fi, de a vorbi, de a se angaja, care să răspundă cerinţelor unei totale slujiri evanghelice pentru lume”. Iată, reforma consistă - şi aşa înţelegeau şi părinţii Conciliului - într-o radicalizare a credinţei în serviciul lumii care se schimbă. Din nefericire, în unele ambiente ale Bisericii, reforma a fost înţeleasă în mod greşit, în senul de limitare pur şi simplu la facilităţi şi adaptări. Joseph Ratzinger vorbea chiar despre o „diluare a credinţei”. Deci, dacă ne întoarcem la Vatican II şi ne întrebăm asupra reformei începute de Conciliu, chestiunea nu este cum să aranjăm lucrurile şi să facem catolicismul mai uşor, dar cum să trăim mai mult credinţa catolică.
 
Aici serviciul audio: