Prima reflecţie din rubrica asupra documentelor Vaticanului II, îngrijită de părintele Dariusz Kowalczyk: avem nevoie de un Conciliu Vatican III?

(RV - 9 noiembrie 2010) S-au scurs aproape 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, de la acea sesiune inaugurală prezidată de papa Ioan al XXIII-lea în Bazilica Sfântul Petru pe 11 octombrie 1962. Cât de profund au schimbat viaţa Bisericii în lume deciziile luate de Părinţii Conciliului este un lucru concret evident şi, deopotrivă, un continuu obiect de reflecţie. Dar ce este şi unde rezidă spiritul Conciliului? Cum este posibil a trăi azi continuitatea şi discontinuitatea tradiţiei în lumina Conciliului încheiat solemn la 8 decembrie 1965? La aceste întrebări, Radio Vatican vrea să ofere o contribuţie a sa inaugurând de marţi 9 noiembrie o rubrică intitulată „Conciliul Vatican II, busola Cel de-al Treilea Mileniu”, potrivit unei definiţii a lui Benedict al XVI-lea. Este vorba de un ciclu cuprinzând 25 de scurte reflecţii săptămânale, în program pe cât posibil în fiecare marţi, îngrijite de părintele iezuit Dariusz Kowalczyk, profesor de Teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma şi centrate asupra documentelor fundamentale ale Conciliului Vatican II. În această primă reflecţie, autorul se opreşte la una din întrebările curente astăzi când se vorbeşte despre Conciliu.
• Avem nevoie de un Conciliu Vatican III? Cine poate şti? Când Angelo Roncalli a fost ales succesor al papei Pius al XII-lea, mulţi observatori considerau că acel pontificat avea să fie unul „de tranziţie”. Roncalli avea atunci 76 de ani. Puţine luni după aceea, Ioan al XXIII-lea a luat iniţiative pentru convocarea Conciliului care a schimbat Biserica. Mulţi dintre oamenii Curiei erau de părere că ideea unui nou Conciliu era inoportună, fără rost. În Biserică era difuză opinia că întrucât Conciliul Vatican I, din 1870. proclamase infailibilitatea papală, Pontiful singur ar fi putut înfrunta orice chestiune. Ioan al XXIII-lea, care gândea exact opusul, a depăşit obiecţiile. Dar de unde i-a venit convingerea fermă de a se lansa într-o lucrare atât de mare ca un Conciliu ecumenic? A spus-o el însuşi: „În ceea ce priveşte umila mea persoană nu-mi place să face referinţe la inspiraţii speciale. Mă mulţumesc cu învăţătura dreaptă care învaţă că totul vine de la Dumnezeu. În felul acesta am considerat ca inspiraţie şi această idee a Conciliului” (Sic!). Este tocmai acela care conduce Biserica „la tot adevărul”, adică Duhul Sfânt, l-a inspirat pe papa Roncalli să convoace Conciliul care avea să devină „o piatră de hotar în istoria bimilenară a Bisericii, cum a spus Ioan Paul al II-lea. Cu trecerea timpului, documentele Conciliului nu şi-au pierdut din actualitate. Din contra, sunt mereu de pus în practică. Dar mai presus de toate rămâne de redescoperit Spiritul care a inspirat şi călăuzit Conciliu. Joseph Ratzinger a notat că adevăratului Conciliu „deja în timpul sesiunilor, şi apoi, pe parcurs din ce în ce mai mult în perioada succesivă, i s-a opus un aşa-zis „spirit al Conciliului” care în realitate este una adevărat „anti-spirit”. Una din dogmele acelui „anti-spirit” ar fi teza că tot ceea ce este nou - sau presupus atare - este întotdeauna mai bun decât ceea ce a fost sau ce este. Pe parcursul reflecţiilor noastre vom încerca să deosebim în prezent spiritul adevărat al Conciliului de acel „anti-spirit” care se manifestase deja atunci şi persistă şi azi.

Aici serviciul audio: