2010-11-02 16:01:14

Biserica comemorează astăzi credincioşii răposaţi. Rugăciunea lui Benedict al XVI-lea la mormintele predecesorilor; Liturghii de pomenire şi în capela Bunei Vestiri, Radio Vatican


(RV - 2 noiembrie 2010) În ziua în care Biserica, potrivit calendarului roman sau latin celebrează "Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi", Benedict al XVI-lea a coborât marţi după amiază, în Grotele Vaticane, la mormintele papilor unde s-a recules, în privat, câteva momente în rugăciune pentru predecesorii săi şi pentru toţi cei decedaţi. Momente de reculegere marţi şi în capela Bunei Vestiri a Postului nostru de Radio unde, dimineaţa la ora 7.30 s-a oficiat Liturghia în limba latină transmisă în direct în toată lumea şi apoi la ora 11 în limba italiană pentru personalul Radio Vatican. Aici, comunitatea de lucru formată din circa 40 de naţionalităţi a înălţat rugi la Părintele îndurărilor pentru înaintaşii care s-au perindat în decursul anilor în diferitele redacţii ale radioului Papei. Numele lor, peste 120, au fost scrise şi depuse pe altar:„Primeşte, Doamne în Împărăţia ta cerească pe toţi cei dragi ai noştri care au trecut din această lume sub semnul credinţei şi dorm somnul păcii; fă-i să se bucure de lumina feţei tale la masa împărăţiei”. Şi fiecare a adăugat în gând nume de rude, prieteni, binefăcători, cunoscuţi şi necunoscuţi, de cei întâlniţi pe drumul vieţii şi care aşteaptă ajutor spiritual: părinţi, bunici, moşi şi mătuşi, naşi şi naşe, veri şi vere, cumnaţi şi nepoţi; păstori sufleteşti, profesori şi educatori, colegi de slujire şi de muncă şi toţi ce care aşteaptă.

Secvenţe muzicale din Missa "Requiem".
Aşadar, la 1 noiembrie solemnitatea „Tuturor Sfinţilor”, la 2 noiembrie „Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi”. Acest moment liturgic din anii de până acum ai pontificatului i-a oferit lui Benedict al XVI-lea prilejul unei reflecţii asupra viziunii creştine despre moarte şi înviere.
 
Amintim, câteva din ele.
Două abisuri, moartea şi credinţă în Cristos: prima care sapă în mintea omului căutarea dificilă a unei logici care să ofere mângâiere, cea de-a doua care sapă în inimă cu promisiunea învierii. În faţa acestei bifurcări interioare, apropierea de mormântul unei persoane dragi poate reînnoi un sens de disconfort şi de pierdere sau poate duce la deschiderea spre speranţa vieţii care există dincolo de viaţă. Benedict al XVI-lea, lunea aceasta, 1 noiembrie la întâlnirea pentru rugăciunea „Îngerul Domnului” a oprit atenţia credincioşilor asupra acestui mister:
• Liturgia de la 2 noiembrie şi practica pioasă de a vizita cimitirele ne amintesc că moartea creştină face parte din drumul de asimilare cu Dumnezeu şi va dispare atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Despărţirea de afecţiunile pământeşti este desigur dureroasă, dar nu trebuie să ne temem, căci ea, însoţită de rugăciunea de pomenire din partea Bisericii, nu poate rupe legătura profundă care ne uneşte în Cristos.

Dar ce sens are această legătură cu Cristos când oamenii nu se mai gândesc la moarte, dacă la Cristos nu se gândesc niciodată sau aproape niciodată, şi dacă învăţătura despre nemurirea sufletului şi despre înviere pentru atâţia face mai mult sau mai puţin cât o „fabulă” frumoasă dar inconsistentă?
• Omul modern mai aşteaptă încă această viaţă veşnică, sau consideră că ea aparţine unei mitologii de acum depăşite? În timpul nostru, mai mult decât în trecut, oamenii sunt atât de absorbiţi de lucrurile pământeşti, încât uneori cu greu reuşesc să se gândească la Dumnezeu ca protagonist al istoriei şi al vieţii noastre înseşi (Audienţa generală din 2 noiembrie 2005).

Dar, a fost cu altă ocazie apelul lui Benedict al XVI-lea…
E necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii veşnice, realităţi supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme de sincretism, pentru ca adevărul creştin să nu rişte să se amestece cu mitologii de tot felul (Angelus, 2 noiembrie 2008).

Aici este marele paradox al omului contemporan, care în mare parte a lăsat spiritualitatea creştină, dar sfârşeşte mai devreme sau mai târziu prin a se ghemui în vreo formă de transcendenţă paralelă, atunci când este pus în faţa a ceea ce nu poate controla: viaţa care sfârşeşte, a sa sau cea a unor persoane pe care le iubeşte. Nu poate renunţa deoarece, a afirmat Benedict al XVI-lea, existenţa umană „din firea sa este orientată spre ceva mai mare”:
• În realitate, aşa cum observa deja Sfântul Augustin, toţi dorim „viaţa fericită”, fericirea. Nu ştim bine ce este ea, dar ne simţim atraşi spre ea. Şi aceasta este o experienţă universală, comună oamenilor din toate timpurile şi locurile. Expresia‚ viaţa veşnică” ar vrea să dea un nume acestei aşteptări nesuprimabile: nu este o succesiune fără sfârşit, dat cufundarea în oceanului iubirii infinite, în care timpul, înainte şi după, nu mai există. O plinătate de viaţă şi de bucurie: aceasta este ceea ce sperăm şi aşteptăm de la faptul de a fi cu Cristos (Îngerul Domnului din 2 noiembrie 2008).

Veşnicia, a spus Papa lunea aceasta la rugăciunea „Angelus”, nu este „o trecere continuă a zilelor din calendar, dar ceva ca momentul plin de satisfacţie, în care totalitatea ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea existenţei, a adevărului, a iubirii” (Encic. Spe salvi,12). Acea totalitate devenită istorie pământească şi promisiune de cer atunci când în urmă cu 2000 de ani piatra a fost rostogolită de pe mormânt şi Isus a ieşit din el cu un mesaj pe care nici un om nu-l va putea vreodată promite unui semen al său şi pe care Papa l-a exprimat astfel: Dumnezeu este iubire. El şi-a dat viaţa pentru noi şi nu ne abandonează, deoarece ne iubeşte până la sfârşit:
• „Am înviat şi acum sunt cu tine”, ne spune Domnul, şi mâna mea te susţine. Oriunde ai putea să cazi, vei cădea în mâinile mele şi eu voi fi prezent chiar la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi purta nimic, acolo eu te aştept pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină (Angelus, 2 noiembrie 2008).

Sfântul Părinte îndemna, tot într-o zi de 2 noiembrie, la a trăi „cu adevărat spirit creştin”, pomenirea credincioşilor răposaţi, privind la misterul morţii cu seninătate şi speranţă, luminaţi de credinţa învierii.

Astfel Biserica mai cu seamă în această lună, ne invită, să oferim pentru cei răposaţi Liturghii, rugăciuni, indulgenţe dar şi suferinţele, ostenelile de fiecare zi, pentru ca „purificaţi complet”, să fie admişi la viaţa veşnică.

Aici serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.