Biserica comemorează astăzi credincioşii răposaţi. Rugăciunea lui Benedict al XVI-lea
la mormintele predecesorilor; Liturghii de pomenire şi în capela Bunei Vestiri, Radio
Vatican
(RV - 2 noiembrie 2010) În ziua în care Biserica, potrivit calendarului roman sau
latin celebrează "Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi", Benedict al XVI-lea
a coborât marţi după amiază, în Grotele Vaticane, la mormintele papilor unde
s-a recules, în privat, câteva momente în rugăciune pentru predecesorii săi
şi pentru toţi cei decedaţi. Momente de reculegere marţi şi în capela Bunei Vestiri
a Postului nostru de Radio unde, dimineaţa la ora 7.30 s-a oficiat Liturghia în limba
latină transmisă în direct în toată lumea şi apoi la ora 11 în limba italiană pentru
personalul Radio Vatican. Aici, comunitatea de lucru formată din circa 40 de naţionalităţi
a înălţat rugi la Părintele îndurărilor pentru înaintaşii care s-au perindat în decursul
anilor în diferitele redacţii ale radioului Papei. Numele lor, peste 120, au fost
scrise şi depuse pe altar:„Primeşte, Doamne în Împărăţia ta cerească pe toţi cei dragi
ai noştri care au trecut din această lume sub semnul credinţei şi dorm somnul păcii;
fă-i să se bucure de lumina feţei tale la masa împărăţiei”. Şi fiecare a adăugat în
gând nume de rude, prieteni, binefăcători, cunoscuţi şi necunoscuţi, de cei întâlniţi
pe drumul vieţii şi care aşteaptă ajutor spiritual: părinţi, bunici, moşi şi mătuşi,
naşi şi naşe, veri şi vere, cumnaţi şi nepoţi; păstori sufleteşti, profesori şi educatori,
colegi de slujire şi de muncă şi toţi ce care aşteaptă.
• Secvenţe
muzicale din Missa "Requiem". Aşadar, la 1 noiembrie solemnitatea „Tuturor
Sfinţilor”, la 2 noiembrie „Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi”. Acest moment
liturgic din anii de până acum ai pontificatului i-a oferit lui Benedict al XVI-lea
prilejul unei reflecţii asupra viziunii creştine despre moarte şi înviere. Amintim,
câteva din ele. Două abisuri, moartea şi credinţă în Cristos: prima care sapă
în mintea omului căutarea dificilă a unei logici care să ofere mângâiere, cea de-a
doua care sapă în inimă cu promisiunea învierii. În faţa acestei bifurcări interioare,
apropierea de mormântul unei persoane dragi poate reînnoi un sens de disconfort şi
de pierdere sau poate duce la deschiderea spre speranţa vieţii care există dincolo
de viaţă. Benedict al XVI-lea, lunea aceasta, 1 noiembrie la întâlnirea pentru rugăciunea
„Îngerul Domnului” a oprit atenţia credincioşilor asupra acestui mister: • Liturgia
de la 2 noiembrie şi practica pioasă de a vizita cimitirele ne amintesc că moartea
creştină face parte din drumul de asimilare cu Dumnezeu şi va dispare atunci când
Dumnezeu va fi totul în toţi. Despărţirea de afecţiunile pământeşti este desigur dureroasă,
dar nu trebuie să ne temem, căci ea, însoţită de rugăciunea de pomenire din partea
Bisericii, nu poate rupe legătura profundă care ne uneşte în Cristos.
Dar
ce sens are această legătură cu Cristos când oamenii nu se mai gândesc la moarte,
dacă la Cristos nu se gândesc niciodată sau aproape niciodată, şi dacă învăţătura
despre nemurirea sufletului şi despre înviere pentru atâţia face mai mult sau mai
puţin cât o „fabulă” frumoasă dar inconsistentă? • Omul modern mai aşteaptă
încă această viaţă veşnică, sau consideră că ea aparţine unei mitologii de acum depăşite?
În timpul nostru, mai mult decât în trecut, oamenii sunt atât de absorbiţi de lucrurile
pământeşti, încât uneori cu greu reuşesc să se gândească la Dumnezeu ca protagonist
al istoriei şi al vieţii noastre înseşi (Audienţa generală din 2 noiembrie
2005).
Dar, a fost cu altă ocazie apelul lui Benedict al XVI-lea… •E
necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii veşnice, realităţi
supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme de sincretism, pentru
ca adevărul creştin să nu rişte să se amestece cu mitologii de tot felul
(Angelus, 2 noiembrie 2008).
Aici este marele paradox al omului contemporan,
care în mare parte a lăsat spiritualitatea creştină, dar sfârşeşte mai devreme sau
mai târziu prin a se ghemui în vreo formă de transcendenţă paralelă, atunci când este
pus în faţa a ceea ce nu poate controla: viaţa care sfârşeşte, a sa sau cea a unor
persoane pe care le iubeşte. Nu poate renunţa deoarece, a afirmat Benedict al XVI-lea,
existenţa umană „din firea sa este orientată spre ceva mai mare”: • În realitate,
aşa cum observa deja Sfântul Augustin, toţi dorim „viaţa fericită”, fericirea. Nu
ştim bine ce este ea, dar ne simţim atraşi spre ea. Şi aceasta este o experienţă universală,
comună oamenilor din toate timpurile şi locurile. Expresia‚ viaţa veşnică” ar vrea
să dea un nume acestei aşteptări nesuprimabile: nu este o succesiune fără sfârşit,
dat cufundarea în oceanului iubirii infinite, în care timpul, înainte şi după, nu
mai există. O plinătate de viaţă şi de bucurie: aceasta este ceea ce sperăm şi aşteptăm
de la faptul de a fi cu Cristos (Îngerul Domnului din 2 noiembrie 2008).
Veşnicia, a spus Papa lunea aceasta la rugăciunea „Angelus”, nu este „o trecere
continuă a zilelor din calendar, dar ceva ca momentul plin de satisfacţie, în care
totalitatea ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea existenţei, a adevărului,
a iubirii” (Encic. Spe salvi,12). Acea totalitate devenită istorie pământească
şi promisiune de cer atunci când în urmă cu 2000 de ani piatra a fost rostogolită
de pe mormânt şi Isus a ieşit din el cu un mesaj pe care nici un om nu-l va putea
vreodată promite unui semen al său şi pe care Papa l-a exprimat astfel: Dumnezeu este
iubire. El şi-a dat viaţa pentru noi şi nu ne abandonează, deoarece ne iubeşte până
la sfârşit: • „Am înviat şi acum sunt cu tine”, ne spune Domnul, şi mâna
mea te susţine. Oriunde ai putea să cazi, vei cădea în mâinile mele şi eu voi
fi prezent chiar la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi
purta nimic, acolo eu te aştept pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină
(Angelus, 2 noiembrie 2008).
Sfântul Părinte îndemna, tot într-o zi
de 2 noiembrie, la a trăi „cu adevărat spirit creştin”, pomenirea credincioşilor
răposaţi, privind la misterul morţii cu seninătate şi speranţă, luminaţi de credinţa
învierii.
Astfel Biserica mai cu seamă în această lună, ne invită, să oferim
pentru cei răposaţi Liturghii, rugăciuni, indulgenţe dar şi suferinţele, ostenelile
de fiecare zi, pentru ca „purificaţi complet”, să fie admişi la viaţa veşnică.