2010-10-28 15:27:13

Săbătoarea Sfinţilor Simon şi Iuda Tadeu. Papa: ne învaţă să mărturisim credinţa cu tărie şi seninătate


(RV - 28 octombrie 2010) Biserica celebrează la 28 octombrie sărbătoarea Sfinţilor Simon şi Iuda Tadeu, apostoli, care potrivit tradiţiei ar fi îndurat împreună martirajul în Mesopotamia. Relicvele lor se află în Bazilica Vaticană. Papa i-a amintit miercurea aceasta, 27 octombrie la audienţa generală, citându-l în special pe Sf. Iuda Tadeu, „cunoscut ca mijlocitor în problemele dificile, aşa numitefără speranţă, şi s-a rugat pentru ca mărturia lor glorioasă să-i susţină pe toţi în a răspunde cu generozitate la chemarea Domnului”.

Celor doi apostoli le fusese dedicate audienţa generală din 11 octombrie 2006. Iată o sinteză a acelei cateheze difuzată de noi la data respectivă.

Simon Cananeul sau Zelotul şi Iuda Tadeul, (de neconfundat cu Iuda Iscarioteanul), sunt celebraţi împreună deoarece în listele celor Doisprezece ei apar unul alături de altul, dar şi pentru că datele privitoare la ei nu sunt multe, exceptând faptul că lista cărţilor canonice ale Noului Testament păstrează o scrisoare atribuită în trecut celui de-al doilea, apostolului Iuda.

Simon primeşte un epitet ce variază în cele patru liste: în timp ce evangheliştii Matei şi Marcu îl califică drept „cananeu”, Luca în schimb îl defineşte „zelot”. În realitate, a explicat papa, cele două denumiri sunt identice, întrucât înseamnă acelaşi lucru: în limba ebraică, verbul „qanà” înseamnă „a fi gelos, pasionat” şi poate fi spus atât despre Dumnezeu care este cuprins de gelozie pentru poporul ales de el cât şi despre oameni care ard de zel în a-l sluji pe Dumnezeul cel unic şi adevărat asemenea profetului Ilie. Se poate, deci ca acest Simon, dacă nu făcea parte din mişcarea naţionalistă a Zeloţilor, cel puţin să fi fost caracterizat de un zel aprins pentru identitatea iudaică, adică pentru Dumnezeu, pentru poporul său şi pentru Legea divină. Dacă lucrurile stau astfel, Simon se situează la polul opus lui Matei, care, din contra, ca vameş sau publican provenea dintr-o activitate considerată total impură.

Semn evident - a observat papa - că Isus cheamă ucenicii şi colaboratorii săi din straturile sociale şi religioase cele mai diferite, fără nici o îngrădire.
• „Pe el îl interesează persoanele, nu categoriile sociale sau etichetele!” Şi lucru frumos este că în grupul celor care-l urmau pe Isus, toţi, deşi diferiţi, stăteau împreună depăşind dificultăţile lesne de imaginat.

Era Isus însuşi, de fapt, motivul de coeziune în care toţi se regăseau uniţi.
Aceasta - a subliniat Benedict al XVI-lea- constituie în mod clar o lecţie pentru noi, înclinaţi adeseori să subliniem diferenţele sau chiar contrapunerile, uitând că în Isus Cristos ne este dată forţa pentru a rezolva conflictele dintre noi.

În ceea ce priveşte Iuda Tadeul, el este numit astfel de tradiţie, unind două nume diferite. De fapt, evangheliştii Matei şi Marcu - a explicat papa - îl numesc simplu „Tadeu” iar Luca îl numeşte „Iuda al lui Iacob”. Apelativul „Tadeu” este de origine incertă şi este explicat fie ca provenind din cuvântul aramaic „taddà” care înseamnă „piept” şi deaceea ar însemna „mărinimos”, sau ca prescurtare a unui nume grec precum „Teodor, Teodot”. Despre el ne-au fost transmise puţine date. Doar evanghelistul Ioan semnalează o cerere a sa făcută lui Isus la Ultima Cină: „Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă şi nu lumii”. Isus i-a răspuns: Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el” (In 14, 22-23). Răspunsul indirect al lui Isus afirmă un adevăr foarte important: manifestarea deplină a lui Isus ucenicilor săi nu este exterioară, ci interioară; este condiţionată de iubirea ucenicului pentru Isus, o iubire nu doar afectivă ci efectivă, care produce docilitate faţă de cuvântul lui Isus şi, deci, face ucenicul plăcut Tatălui. Prin urmare, Tatăl şi Isus vin să locuiască în mod stabil la ucenic.

Benedict al XVI-lea a citat apoi din Scrisoarea atribuită în trecut lui Iuda, făcând parte din Scrisorile Noului Testament numite „catolice” întrucât adresate unui cerc mult mai amplu de destinatari. Scrisoarea este, de fapt, adresată celor „chemaţi, iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Cristos”. Preocuparea principală a acestei scrieri este de a-i pune în gardă creştini în privinţa tuturor celor care iau ca pretext harul lui Dumnezeu pentru a-şi scuza viaţa dezordonată şi a atrage alţi fraţi prin învăţături inacceptabile, introducând divizări în sânul Bisericii „sub impulsul vedeniilor lor”. Iuda îi compară chiar cu îngerii decăzuţi şi în termeni duri spune că „au urmat calea lui Cain”. În afară de aceasta îi etichetează fără reticenţe „ca pete murdare la mesele voastre comunitare la care iau parte şi se îndoapă cu neruşinare: nori fără apă, purtaţi de vânturi de ici-colo, pomi fără rod la sfârşitul toamnei, morţi de două ori, dezrădăcinaţi, valuri furioase ale mării care îşi spumegă neruşinarea, stele rătăcitoare cărora le este păstrată bezna întunericului pentru veşnicie” (vv.12-13).
Astăzi - a observat papa - noi nu mai suntem poate obişnuiţi să folosim un limbaj atât de polemic, care deşi sub imagini frumoase din punct de vedere poetic nu omit să spună cu multă claritate atât ceea ce rămâne distinctiv pentru creştinism, cât şi ceea ce este incompatibil cu el.

Calea îngăduinţei şi a dialogului pe care Conciliul Vatican II a adoptat-o cu succes, trebuie, desigur, continuată cu fermă constanţă. Totuşi, a spus Benedict al XVI-lea, ea nu trebuie să ne facă să uităm datoria de a gândi din nou şi evidenţia mereu cu o forţă tot atât de mare liniile principale, şi la care nu se poate renunţa, ale identităţii noastre creştine.

Pe de altă parte, a adăugat Sfântul Părinte - trebuie să ţinem bine seama că această identitate a noastră nu se joacă pe un plan pur cultural, nici la un nivel superficial, dar cere forţa, claritatea şi curajul provocării care sunt proprii ale credinţei”.
„Trebuie să avem prezent că această identitate a noastră cere tărie, claritate şi curaj în faţa contradicţiilor lumii în care trăim”.

Urarea papei Benedict al XVI-lea a fost ca, prin exemplul Sfinţilor Simon Cananeul şi Iuda Tadeul să putem descoperi tot mai mult „frumuseţea credinţei creştine, ştiind să dăm despre ea o mărturie puternică şi totodată senină.








All the contents on this site are copyrighted ©.