Săbătoarea Sfinţilor Simon şi Iuda Tadeu. Papa: ne învaţă să mărturisim credinţa cu
tărie şi seninătate
(RV - 28 octombrie 2010) Biserica celebrează la 28 octombrie sărbătoarea Sfinţilor
Simon şi Iuda Tadeu, apostoli, care potrivit tradiţiei ar fi îndurat împreună martirajul
în Mesopotamia. Relicvele lor se află în Bazilica Vaticană. Papa i-a amintit
miercurea aceasta, 27 octombrie la audienţa generală, citându-l în special
pe Sf. Iuda Tadeu, „cunoscut ca mijlocitor în problemele dificile, aşa numite
’fără speranţă’, şi s-a rugat pentru ca „mărturia
lor glorioasă” să-i susţină pe toţi „în a răspunde
cu generozitate la chemarea Domnului”.
Celor doi apostoli le fusese dedicate
audienţa generală din 11 octombrie 2006. Iată o sinteză a acelei cateheze difuzată
de noi la data respectivă.
Simon Cananeul sau Zelotul şi Iuda Tadeul, (de neconfundat
cu Iuda Iscarioteanul), sunt celebraţi împreună deoarece în listele celor Doisprezece
ei apar unul alături de altul, dar şi pentru că datele privitoare la ei nu sunt multe,
exceptând faptul că lista cărţilor canonice ale Noului Testament păstrează o scrisoare
atribuită în trecut celui de-al doilea, apostolului Iuda.
Simon primeşte un
epitet ce variază în cele patru liste: în timp ce evangheliştii Matei şi Marcu îl
califică drept „cananeu”, Luca în schimb îl defineşte „zelot”. În realitate, a explicat
papa, cele două denumiri sunt identice, întrucât înseamnă acelaşi lucru: în limba
ebraică, verbul „qanà” înseamnă „a fi gelos, pasionat” şi poate fi spus atât despre
Dumnezeu care este cuprins de gelozie pentru poporul ales de el cât şi despre oameni
care ard de zel în a-l sluji pe Dumnezeul cel unic şi adevărat asemenea profetului
Ilie. Se poate, deci ca acest Simon, dacă nu făcea parte din mişcarea naţionalistă
a Zeloţilor, cel puţin să fi fost caracterizat de un zel aprins pentru identitatea
iudaică, adică pentru Dumnezeu, pentru poporul său şi pentru Legea divină. Dacă lucrurile
stau astfel, Simon se situează la polul opus lui Matei, care, din contra, ca vameş
sau publican provenea dintr-o activitate considerată total impură.
Semn evident
- a observat papa - că Isus cheamă ucenicii şi colaboratorii săi din straturile sociale
şi religioase cele mai diferite, fără nici o îngrădire. • „Pe el îl interesează
persoanele, nu categoriile sociale sau etichetele!” Şi lucru frumos este că în grupul
celor care-l urmau pe Isus, toţi, deşi diferiţi, stăteau împreună depăşind dificultăţile
lesne de imaginat.
Era Isus însuşi, de fapt, motivul de coeziune în care
toţi se regăseau uniţi. • Aceasta - a subliniat Benedict al XVI-lea-
constituie în mod clar o lecţie pentru noi, înclinaţi adeseori să subliniem diferenţele
sau chiar contrapunerile, uitând că în Isus Cristos ne este dată forţa pentru a rezolva
conflictele dintre noi.
În ceea ce priveşte Iuda Tadeul, el este
numit astfel de tradiţie, unind două nume diferite. De fapt, evangheliştii Matei şi
Marcu - a explicat papa - îl numesc simplu „Tadeu” iar Luca îl numeşte „Iuda al lui
Iacob”. Apelativul „Tadeu” este de origine incertă şi este explicat fie ca provenind
din cuvântul aramaic „taddà” care înseamnă „piept” şi deaceea ar însemna „mărinimos”,
sau ca prescurtare a unui nume grec precum „Teodor, Teodot”. Despre el ne-au fost
transmise puţine date. Doar evanghelistul Ioan semnalează o cerere a sa făcută lui
Isus la Ultima Cină: „Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: Doamne, cum se face că ni te
vei arăta nouă şi nu lumii”. Isus i-a răspuns: Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul
meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţa la el” (In
14, 22-23). Răspunsul indirect al lui Isus afirmă un adevăr foarte important: manifestarea
deplină a lui Isus ucenicilor săi nu este exterioară, ci interioară; este condiţionată
de iubirea ucenicului pentru Isus, o iubire nu doar afectivă ci efectivă, care produce
docilitate faţă de cuvântul lui Isus şi, deci, face ucenicul plăcut Tatălui. Prin
urmare, Tatăl şi Isus vin să locuiască în mod stabil la ucenic.
Benedict al
XVI-lea a citat apoi din Scrisoarea atribuită în trecut lui Iuda, făcând parte din
Scrisorile Noului Testament numite „catolice” întrucât adresate unui cerc mult mai
amplu de destinatari. Scrisoarea este, de fapt, adresată celor „chemaţi, iubiţi de
Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Cristos”. Preocuparea principală a acestei
scrieri este de a-i pune în gardă creştini în privinţa tuturor celor care iau ca
pretext harul lui Dumnezeu pentru a-şi scuza viaţa dezordonată şi a atrage alţi fraţi
prin învăţături inacceptabile, introducând divizări în sânul Bisericii „sub impulsul
vedeniilor lor”. Iuda îi compară chiar cu îngerii decăzuţi şi în termeni duri spune
că „au urmat calea lui Cain”. În afară de aceasta îi etichetează fără reticenţe „ca
pete murdare la mesele voastre comunitare la care iau parte şi se îndoapă cu neruşinare:
nori fără apă, purtaţi de vânturi de ici-colo, pomi fără rod la sfârşitul toamnei,
morţi de două ori, dezrădăcinaţi, valuri furioase ale mării care îşi spumegă neruşinarea,
stele rătăcitoare cărora le este păstrată bezna întunericului pentru veşnicie” (vv.12-13). •
Astăzi -a observat papa - noi nu mai suntem poate obişnuiţi
să folosim un limbaj atât de polemic, care deşi sub imagini frumoase din punct de
vedere poetic nu omit să spună cu multă claritate atât ceea ce rămâne distinctiv pentru
creştinism, cât şi ceea ce este incompatibil cu el.
Calea îngăduinţei şi
a dialogului pe care Conciliul Vatican II a adoptat-o cu succes, trebuie, desigur,
continuată cu fermă constanţă. Totuşi, a spus Benedict al XVI-lea, ea nu trebuie să
ne facă să uităm datoria de a gândi din nou şi evidenţia mereu cu o forţă tot atât
de mare liniile principale, şi la care nu se poate renunţa, ale identităţii noastre
creştine.
Pe de altă parte, a adăugat Sfântul Părinte - trebuie să ţinem
bine seama că această identitate a noastră nu se joacă pe un plan pur cultural, nici
la un nivel superficial, dar cere forţa, claritatea şi curajul provocării care sunt
proprii ale credinţei”. • „Trebuie să avem prezent că această identitate
a noastră cere tărie, claritate şi curaj în faţa contradicţiilor lumii în care trăim”.
Urarea
papei Benedict al XVI-lea a fost ca, prin exemplul Sfinţilor Simon Cananeul şi Iuda
Tadeul să putem descoperi tot mai mult „frumuseţea credinţei creştine, ştiind să dăm
despre ea o mărturie puternică şi totodată senină.