Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor, 24
octombrie 2010
RV - 23 octombrie 2010) Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua
Mondială a Misiunilor 2010 (cea de-a 84-a ediţie pe 24 octombrie 2010)
"Construirea
comuniunii ecleziale este cheia misiunii"
Iubiţi fraţi şi surori,
Luna
octombrie, cu celebrarea Zilei Mondială a Misiunilor, oferă comunităţilor diecezane
şi parohiale, institutelor de viaţă consacrată, mişcărilor ecleziale, întregului popor
al lui Dumnezeu, ocazia pentru a reînnoi angajarea de a vesti evanghelia şi de a da
activităţilor pastorale o mai largă respiraţie misionară. Această întâlnire anuală
ne invită să trăim intens parcursurile liturgice şi catehetice, caritative şi culturale,
prin care Isus Cristos ne convoacă la masa cuvântului său şi a Euharistiei, pentru
a gusta darul prezenţei sale, a ne forma la şcoala lui şi a trăi în mod tot mai conştient
uniţi cu el, Învăţător şi Domn. El însuşi ne spune: "Cine mă iubeşte va fi iubit de
Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Numai pornind de la această
întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu se schimbă existenţa, putem trăi în comuniune cu
el şi între noi şi să oferim fraţilor o mărturie credibilă, dând cont de speranţa
care este în noi (cf. 1Pt 3,15). O credinţă adultă, capabilă să se încreadă total
în Dumnezeu cu atitudine filială, hrănită de rugăciune, de meditarea cuvântului lui
Dumnezeu şi de studiul adevărurilor credinţei, este condiţie pentru a putea promova
un nou umanism, întemeiat pe evanghelia lui Isus.
În afară de aceasta, în
octombrie, în multe ţări se reiau diferitele activităţi ecleziale după pauza estivală
şi Biserica ne invită să învăţăm de la Maria, prin rugăciunea sfântului Rozariu, să
contemplăm planul de iubire al Tatălui faţă de omenire, pentru a o iubi aşa cum el
o iubeşte. Oare nu este acesta şi sensul misiunii?
De fapt, Tatăl ne cheamă
să fim fii iubiţi în Fiul său, cel iubit, şi să ne recunoaştem cu toţii fraţi în el,
dar de Mântuire pentru omenirea dezbinată de discordie şi de păcat, şi revelator al
adevăratului chip al acelui Dumnezeu care "atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat
pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică"
(In 3,16).
"Vrem să-l vedem pe Isus" (In 12,21), este cererea pe care, în
Evanghelia după Ioan, câţiva greci, veniţi la Ierusalim pentru pelerinajul pascal,
o prezintă apostolului Filip. Ea răsună şi în inima noastră în această lună octombrie,
care ne aminteşte că angajarea şi misiunea vestirii evanghelice revine întregii Biserici,
"misionară prin natura ei" (Ad gentes, 2), şi ne invită să devenim promotori ai noutăţii
de viaţă, formată din relaţii autentice, în comunităţi întemeiate pe evanghelie. Într-o
societate multietnică ce experimentează tot mai mult forme de singurătate şi de indiferenţă
îngrijorătoare, creştinii trebuie să înveţe să ofere semne de speranţă şi să devină
fraţi universali, cultivând marile idealuri care transformă istoria şi, fără false
iluzii sau temeri inutile, să se angajeze ca să facă din planetă casa tuturor popoarelor.
Asemenea pelerinilor greci de acum două mii de ani, şi oamenii din timpul
nostru, eventual nu întotdeauna în mod conştient, le cer credincioşilor nu numai "să
vorbească" despre Isus, ci "să-l arate" pe Isus, să facă să strălucească faţa Răscumpărătorului
în orice colţ al pământului în faţa generaţiilor din noul mileniu şi în special în
faţa tinerilor de pe toate continentele, destinatari privilegiaţi şi subiecţi ai vestirii
evanghelice. Ei trebuie să perceapă că creştinii aduc cuvântul lui Cristos pentru
că el este adevărul, pentru că au găsit în el sensul, adevărul pentru viaţa lor.
Aceste
consideraţii fac trimitere la mandatul misionar pe care l-au primit toţi cei botezaţi
şi întreaga Biserică, dar care nu se poate realiza în manieră credibilă fără o profundă
convertire personală, comunitară şi pastorală. De fapt, conştiinţa chemării de a vesti
evanghelia stimulează nu numai pe fiecare credincios, ci toate comunităţile diecezane
şi parohiale la o reînnoire integrală şi la o deschidere tot mai mare la cooperarea
misionară între Biserici, pentru a promova vestirea evangheliei în inima fiecărei
persoanei, a fiecărui popor, cultură, rasă, naţionalitate, pe toate meridianele. Această
conştiinţă se alimentează prin lucrarea preoţilor fidei donum, a persoanelor consacrate,
a catiheţilor, a laicilor misionari, într-o căutare constantă de a promova comuniunea
eclezială, în aşa fel ca şi fenomenul "interculturalităţii" să se poată integra într-un
model de unitate, în care evanghelia să fie ferment de libertate şi de progres, izvor
de fraternitate, de umilinţă şi de pace (cf. Ad gentes, 8). De fapt, Biserica "este
în Cristos ca sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi
al unităţii întregului neam omenesc" (Lumen gentium, 1).
Comuniunea eclezială
se naşte din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, în vestirea Bisericii,
ajunge la oameni şi creează comuniunea cu el însuşi, deci cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt
(cf. 1In 1,3). Cristos stabileşte noua relaţie dintre om şi Dumnezeu. "El ne revelează
că "Dumnezeu este iubire" (1In 4,8) şi în acelaşi timp ne învaţă că legea fundamentală
a perfecţiunii omeneşti, şi, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii.
Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor
le este deschisă calea iubirii şi că strădania de a instaura fraternitatea universală
nu este zadarnică" (Gaudium et spes, 38).
Biserica devine "comuniune" pornind
de la Euharistie, în care Cristos, prezent în pâine şi în vine, cu jertfa sa de iubire
zideşte Biserica trup al său, unindu-ne cu Dumnezeul unul şi întreit şi între noi
(cf. 1Cor 10,16 ş.u.). În exortaţia apostolică Sacramentum caritatis am scris: "Nu
putem să ţinem pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. El cere prin natura
sa să fie comunicat tuturor. Ceea ce are nevoie lumea este iubirea lui Dumnezeu, este
să-l întâlnească pe Cristos şi să creadă în el" (nr. 84). Pentru acest motiv, Euharistia
nu este numai izvor şi culme a vieţii Bisericii, ci şi a misiunii sale: "O Biserică
autentic euharistică este o Biserică misionară" (Ibid. ), capabilă să-i ducă pe toţi
la comuniunea cu Dumnezeu, vestind cu convingere: "Ceea ce am văzut şi auzit, noi
vă vestim şi vouă, ca să fiţi şi voi în comuniune cu noi" (1In 1,3).
Preaiubiţilor,
în această Zi Mondială a Misiunilor în care privirea inimii se dilată asupra imenselor
spaţii ale misiunii, să ne simţim cu toţii protagonişti ai angajării Bisericii de
a vesti evanghelia. Năzuinţa misionară a fost întotdeauna semn de vitalitate pentru
Bisericile noastre (cf. Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 2) şi cooperarea
lor este mărturie singulară de unitate, de fraternitate şi de solidaritate, care îi
face credibili pe vestitorii iubirii care mântuieşte!
De aceea, reînnoiesc
tuturor invitaţia la rugăciune şi, în pofida dificultăţilor economice, la angajarea
ajutorului fratern şi concret în sprijinul Bisericilor tinere. Acest gest de iubire
şi de împărtăşire, pe care slujirea preţioasă a Operelor Misionare Pontificale, spre
care se îndreaptă recunoştinţa mea, se va îngriji să le împartă, va susţine formarea
de preoţi, seminarişti şi cateheţi în cele mai îndepărtate ţinuturi de misiune şi
va încuraja tinerele comunităţi ecleziale.
În încheierea mesajului anual pentru
Ziua Mondială a Misiunilor, doresc să exprim, cu iubire deosebită, recunoştinţa mea
misionarilor şi misionarelor, care mărturisesc în locurile cele mai îndepărtate şi
dificile, adesea chiar şi cu viaţa, venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Către ei, care
reprezintă avangardele vestirii evangheliei, se îndreaptă prietenia, apropierea şi
sprijinul fiecărui credincios. "Dumnezeu, (care) iubeşte pe cel care dă cu bucurie"
(2Cor 9,7) să-i umple de fervoare spirituală şi de bucurie profundă.
Asemenea
"da"-ului Mariei, fiecare răspuns generos al comunităţii ecleziale la invitaţia divină
la iubirea fraţilor va trezi o nouă maternitate apostolică şi eclezială (cf. Gal 4,4.19.26),
care lăsându-se surprinsă de misterul lui Dumnezeu iubire, care "când a venit plinirea
timpului... l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4), va dărui încredere
şi curaj noilor apostoli. Acest răspuns îi va face pe toţi credincioşii capabili să
fie "bucuroşi în speranţă" (Rom 12,12) în realizarea planului lui Dumnezeu, care vrea
"constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, reunirea lui
în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt" (Ad
gentes, 7).
Vatican, 6 februarie 2010 Benedict al XVI-lea
------------------------------------------ Traducere de pr. Mihai Pătraşcu