Doi oameni s-au dus la templu să se roage, dar numai unul s-a întors acasă îndreptăţit: scurt comentariu la Evanghelia Duminicii XXX, An , C

(RV - 23 octombrie 2010) E Ziua Domnului. În a XXX-a Duminică din Timpul de peste an Liturghia ne prezintă parabola „Fariseul şi vameşul” povestită de Isus „pentru unii care se credeau în sinea lor drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni se roagă în templu: fariseul stând în picioare îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că nu este ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri. El posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială pe toate veniturile. Vameşul, în schimb, stând departe, nu îndrăzneşte nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bate pieptul zicând „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!”.
Şi Isus conclude:
„Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!".

Asupra acestei asemănări din Evanghelia după Sfântul Luca, cap.18,9-14, să ascultăm comentariul părintelui carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma:
• O altă parabolă despre rugăciune şi dreptate cu două personaje bine caracterizate chiar de atitudinea lor. Fariseul, aparţinând grupului de laici devoţi şi exigenţi cu sine şi cu alţii, şi vameşul care, din contra, face parte dintre funcţionarii fiscali care colaborau cu odioasa putere străină, cea romană. Nici că putea fi marcat mai bine contrastul dintre aceste două personaje: omul religios şi practicant care este convins că are un oarecare credit în faţa lui Dumnezeu, şi păcătosul prin definiţie, care nici măcar nu ştie cum să se explice în faţa lui Dumnezeu. Într-adevăr, în timp ce primul, trufaş, prezintă lista numeroaselor sale fapte bune, cel de-al doilea ştie doar să invoce îndurare, umilit de o viaţă trăită în rele. În ochii lui Dumnezeu căinţa vameşului pare sinceră, este un strigăt din noroiul unei vieţi greşite, păcătoase. Şi Dumnezeu îl primeşte şi îl regenerează cu dreptatea sa. În timp ce acea aureolă de bunătate cu care se înveşmânta fariseul nu valorează nimic. Dumnezeu nu este notarul faptelor sale bune. Nu multele cuvinte sunt cele care ne împacă cu Dumnezeu - cu atât mai puţin multele fapte virtuoase - ci ruga sinceră de implorare a milostivirii, a harului său. Şi Dumnezeu, care este mai mare decât inima noastră, ne va îmbrăţişa cu iertarea sa. Duminică plăcută, stimaţi ascultători!

Aici serviciul audio: