Benedict al XVI-lea la audienţa generală, cateheză despre Sf. Elisabeta a Ungariei: a exercita o autoritate înseamnă a sluji dreptatea şi binele comun

(RV – 20 octombrie 2010) A exercita o autoritate înseamnă a sluji justiţia şi binele comun. Credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele fac mai solidă căsătoria. Două sunt învăţămintele din viaţa Sfintei Elisabeta a Ungariei puse în evidenţă de Episcopul Romei în cadrul catehezei de la Audienţa generală de miercuri, 20 octombrie, din piaţa „Sfântul Petru”.
Sfânta Elisabeta a Ungariei, care a trăit la începutul secolul al XIII-lea, a dat – împreună cu soţul său, Ludovic de Turingia – mărturie despre valorile creştine atât în viaţa de la curte cât şi în gestiunea regatului, demonstrând mare atenţie faţă de cei săraci.

Depune coroana, simbol al regalităţii, la picioarele Crucii pe care este răstignit Cristos, Rege încoronat cu spini, şi rămâne îngenunchiată în rugăciune.
Umilinţa Elisabetei a Ungariei, regina de Turingia, ajungea până la acest punct iar credinţa sa era un scandal la curte. Astfel povesteşte Benedict al XVI-lea, în manieră detaliată, scoţând în evidenţă momente din viaţa acestei sfinte, regină din epoca medievală cu o mare libertate de conştiinţă care o determina să profeseze propriile convingeri religioase chiar dacă erau în contrast cu regulile impuse de protocol şi de rang:
• „Elisabeta devine însă obiect de critici şuşotite, pentru că modul său de a se comporta nu corespundea cu viaţa de la curte. Astfel nici celebrarea căsătoriei nu a fost cu fast iar o parte din banii care ar fi trebuit să fie destinaţi banchetului de nuntă au fost daţi la săraci. În sensibilitatea sa profundă, Elisabeta vedea contradicţii între credinţa profesată şi practica creştină şi nu suporta compromisurile”.

„Cum se comporta în faţa lui Dumnezeu, la fel se comporta şi faţă de supuşi”, a continuat Papa, citând o scriere a unei slujitoare a reginei din care aflăm cum era Sfânta Elisabeta:
• „Nu mânca alimente înainte de a se asigura că proveneau de pe proprietăţile şi din bunurile legitime ale soţului. În vreme ce se abţinea de la bunurile procurate ilicit, se străduia să compenseze persoanele care suferiseră agresiuni. Un adevărat exemplu pentru toţi cei care îndeplinesc roluri de conducere: exerciţiul autorităţii, la orice nivel, trebuie să fie trăit ca slujire a justiţiei şi carităţii, într-o constantă căutare a binelui comun”.

Cum este evident, alături de o femeie care „practica cu asiduitate operele de caritate”, care purta personal hrană celor săraci şi care controla ca hainele lor să fie demne, se afla un bărbat în perfectă sintonie cu ea. Celor care-l criticau pentru comportamentul soţiei, regele Ludovic replica: „Până când nu-mi vinde castelul, sunt mulţumit!”.
• „Elisabeta îşi ajuta soţul să-şi înalţe calităţile umane la nivel supranatural iar el, în schimb, îşi proteja soţia în generozitatea sa faţă de cei săraci şi în practicile sale religioase.
Tot mai plin de admiraţie faţă de marea credinţă a soţiei, referindu-se la atenţia sa faţă de cei săraci, Ludovic i-a spus: Dragă Elisabeta, Este Cristos cel pe care l-ai spălat, căruia i-ai dat de mâncare şi de care ai avut grijă. O clară mărturie de modul în care credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele întăresc viaţa familială şi fac ca uniunea matrimonială să fie şi mai profundă”.

Când îi moare soţul, în 1227, puţin înainte de a se îmbarca pentru Cruciadă, tânăra regină cade într-o stare prostraţie din care iese numai datorită rugăciunii. O nouă „grea încercare” o loveşte când cumnatul îi uzurpă tronul, alungând-o din castel împreună cu cei trei fii, constrângând-o să rătăcească în căutarea unui adăpost.
Şi totuşi, istoriseşte Benedict al XVI-lea, Elisabeta nu s-a pierdut cu firea; „lucra, acolo unde era găzduită; îi asista pe bolnavi, torcea, cosea”.
Situaţia se îmbunătăţeşte apoi şi Elisabeta dă ultima probă a generozităţii sale construind un spital şi dedicându-se până în ultimul moment celor bolnavi.

• „Dragi fraţi şi surori, în figura Sfintei Elisabeta vedem cum credinţa, prietenia cu Cristos creează sensul dreptăţii, al egalităţii dintre toţi, al dreptului celorlalţi şi creează iubire, caritate. Şi din această caritate ia naştere şi speranţa, certitudinea că suntem iubiţi de Cristos şi că iubirea lui Cristos ne aşteaptă şi astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos şi să-l vedem pe Cristos în ceilalţi”.

La momentul saluturilor conclusive, Papa s-a adresat participanţilor la pelerinajul Surorilor Catihete ale Preasfintei Inimi, cu ocazia declarării Sfinte a Iuliei Salzano. Adresându-se de asemenea tinerilor, celor bolnavi şi perechilor de miri care au celebrat de curând sacramentul căsătoriei, Episcopul Romei s-a oprit asupra aspectului cooperării misionare pusă în mod deosebit în evidenţă în luna octombrie.
„Cu proaspăta energie a tinereţii, cu forţa rugăciunii şi a sacrificiului şi cu potenţialul vieţii conjugale – a spus Succesorul lui Petru – să ştiţi să fiţi misionari ai Evangheliei, oferind sprijinul vostru concret celor care se obosesc în a o purta celor care nu o cunosc”.

Aici serviciul ausdio: