Sf. Tereza a Pruncului Isus: o Sfântă cu părinţii beatificaţi
(RV - 1 octombrie 2010) O Sfântă care a parcurs o cale „la îndemâna tuturor”, cea
„a încrederii totale în Dumnezeu, care este Iubire şi niciodată nu ne abandonează”.
Este unul din multele gânduri pe care Benedict al XVI-lea le-a adresat Sfintei Tereza
din Lisieux, mistică franceză, călugăriţă carmelită, decedată la 30 septembrie 1897
şi sărbătorită liturgic anual la întâi octombrie. Un portret al Sfintei şi al principalelor
afirmaţii dedicate ei de Papa în cele ce urmează.
• Secvenţe muzicale
(La cer, la cer condu-ne pe noi!”) Una din marile căi ale sfinţeniei în Biserică
trece prin calea ce mică” trasată de Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Istoria sufletului
său minunat este istoria celui care a ştiut să construiască raiul în câteva zeci de
metri pătraţi, cei din mănăstirea Carmelului unde a intrat înainte de vârsta de 18
ani, după ce a cerut direct permisiunea papei Leon al XIII-lea, în timpul unei audienţe
din 1887, lăsându-i cu gura căscată pe cei prezenţi. „În inima Bisericii, mama mea,
eu voi fi iubirea”, scrie, iar cuvintele acelei tinere călugăriţe nu sunt nicidecum
o pioasă declaraţie de intenţii. Şi pentru că mănăstirea din Lisieux nu o primeşte
cu bunăvoinţă „pe mica prinţesă a lui Dumnezeu”. Neînţelegeri, gesturi sâcâitoare
ce o afectează între zidurile mănăstirii de viaţă claustrală: Terezina observă, suportă
şi iubeşte. „Spiritul pe care ea îl căuta, tocmai nu există, dar, în loc să-i plângă
absenţa - scrie Domenico Agasso, un biograf al său - Tereza îl face să se nască înlăuntrul
său. Şi în sine împlineşte reforma mănăstirii. Transformă în stimuli de sfinţenie
maltratările, mediocrităţile, lucrurile strâmbe, dând bucurie în loc de ofense”. Calea
cea mică se dovedeşte drept ceea ce creştinismul este când nu este trăit cu mediocritate:
o experienţă pentru oameni, bărbaţi şi femei având coloana dreaptă.
Observa
exact în urmă cu un an Benedict al XVI-lea: • Mărturia ei arată că numai cuvântul
lui Dumnezeu, primit şi înţeles în exigenţele sale concrete, devine sursă de viaţă
reînnoită. Societăţii noastre, adesea pătrunsă de o cultură raţionalistă şi de un
difuz materialism practic, mica Tereză din Lizieux îi arată, ca răspuns la marile
interogative ale existenţei, ’mica cale’, care în schimb priveşte la esenţialul lucrurilor.
Este cărarea iubirii, capabilă să învăluie şi să dea sens şi valoare oricărei întâmplări
umane (Salut către comunitatea din Castel Gandolfo, 1 octombrie 2009).
Sora
Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe: acesta este numele pe care Terezina îl
ia în mănăstire. Îi sunt de-ajuns 24 de ani şi o inimă capabilă să facă să intre în
ea Dumnezeu cu simplicitatea Sfinţilor pentru a lăsa o mprentă de foc, care din chilioara
din Lisieux o va face să devină patroana misiunilor lumii. În tânăra mistică, afirmă
Papa înaintea icoanei Sfintei Feţe de la Manoppello, se reflectă acele „mâini nevinovate”
şi acea „inimă curată” pe care o au adevăraţii prieteni ai lui Cristos: • Mâini
inocente, adică existenţe iluminate de adevărul iubirii care învinge indiferenţa,
îndoiala, minciunea şi egoismul; şi în afară de aceasta în mod necesar inimi pure,
inimi răpite de frumuseţea divină, cum spune mica Tereza din Lisieux în rugăciunea
sa către Sfânta Faţă, inimi ce poartă imprimat chipul lui Cristos (Discurs la
Sanctuarul Sfintei Feţe din Manoppello, 1 septembrie 2006).
Cea a Terezei din
Lisieux nu este doar o istorie a unui suflet sfânt, dar şi aceea a unei copile care
a devenit astfel şi pentru că fiica unor părinţi care sunt şi ei la fel de sfinţi.
La sfârşitul audienţei generale din 14 ianuarie 2009, Benedict al XVI-lea s-a apropiat
de un copil de 7 ani, Pietro Schilirò. Născut în condiţii disperate la Spitalul San
Gerardo dei Tintori din oraşul Monza pe 25 mai 2002, în seara de 3 iunie tatăl şi
mama au decis să-l boteze şi imediat încep o novenă invocând mijlocirea lui Ludovic
şi Zelia Martin, părinţii Terezei di Lisieux. În timp de 20 de zile, se trece de la
prognoză fatală la o ameliorare pe care medicii o califică „surprinzătoare”. Şi acel
copil pe care Papa îl salută în Aula Paul al VI-lea din Vatican la jumătatea lunii
ianuarie 2009 este dovada vie a minunii obţinute de soţii Martin, pe care Biserica
i-a beatificat cu puţine luni înainte, pe 19 octombrie 2008.
În aceeaşi zi,
la rugăciunea Îngerul Domnului recitat la Sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a Rozariului
de la Pompei, Benedict al XVI-lea observa: • Gândindu-mă la beatificarea soţilor
Martin, îmi place să amintesc o altă intenţie, ce-mi stă la inimă: familia, al cărei
rol este fundamental în educaţia copiilor într-un spirit universal, deschis şi responsabil
faţă de lume şi problemele ei, precum şi în formarea vocaţiilor la viaţa misionară
(Angelus, 19 octombrie 2009).