Bucuria mântuirii, bucuria iertării în "Parabolele milostivirii" din Lc.15, 1-32

(RV - 11 septembrie 2010) E Ziua Domnului. E zi de bucurie deoarece „Dumnezeu „ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a încredinţat slujirea reconcilierii” (2Cor 5,19).
„Dă-mi, iarăşi bucuria mântuirii tale şi cu duh mărinimos întăreşte-mă!” (Ps 50/51, 14) - aşa se ruga regele David după căderea în păcat.
Există o bucurie deosebită ce izvorăşte numai din împăcarea omului cu Dumnezeu. De altfel, la începutul fiecărei Liturghii, credincioşii prezenţi fac un act de pocăinţă comunitară şi totodată personală, recunoscându-şi fiecare vinovăţia. Şi numai după rostirea mărturisirii bătându-şi pieptul în semn de căinţă a inimii şi spunând „mea culpa”, creştinul poate să respire atmosfera curată, de înălţare spirituală proprie zilei Domnului.

„Doamne, dăruieşte-ne bucuria iertării, spre a face sărbătoare pentru orice fiinţă umană pierdută şi regăsită”.
Fiecare comunitate creştină şi fiecare om este chemat la o îndoită şi nedespărţită bucurie. Cea dintâi este legată de credinţa că „dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu este mult mai mare decât inima noastră” şi folosind milostivirea poate să-l facă pe cel care strigă „Ai milă de mine, Dumnezeule” să simtă în adâncul sufletului o negrăită „bucurie şi veselie”.

Lecturile biblice care alcătuiesc liturgia cuvântului acestei duminici, converg toate spre tema milostivirii lui Dumnezeu, care îi iubeşte pe fiii săi şi le iartă păcatele cu o bucurie de neimaginat. Îl iartă pe Israel atunci când cade în idolatrie, îl iartă pe David, regele asasin şi adulter, îl iartă pe Paul din Tars care altă dată nu ştia decât să hulească, să prigonească şi să batjocorească, îl iartă pe fiul risipitor plecat de acasă şi dedat dezmăţului printre străini.

Dacă ne îndreptăm spre Dumnezeu însufleţiţi de curajul credinţei, vom cunoaşte, negreşit, îmbrăţişarea lui Dumnezeu Tatăl care ne primeşte cu darul iertării. Cine nu a simţit niciodată nostalgia întoarcerii în casa Tatălui, a convertirii inimii la Dumnezeu?

În această duminică, a 24-a din Timpul de peste an, Liturghia ne prezintă un pasaj al Evangheliei lui Isus după Sfântul Luca. Este vorba de capitolul 15 care i-a meritat Evanghelistului definiţia pe care i-a dat-o poetul Dante Alighieri: „Luca, scriba mansuetudinis Christi”, „Luca, cărturarul bunătăţii lui Cristos”, îndurarea fiind trăsătura caracteristică a lui Isus în cea de-a treia Evanghelie. Liturghia duminicii ne prezintă pasajul în care Isus, criticat de cărturari şi farisei pentru că se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei”, povesteşte trei parabole despre milostivire: despre oaia pierdută, una din o sută, despre moneta pierdută şi găsită, una din zece, şi în sfârşit cea a fiului risipitor, unul din doi.

În finalul acestei din urmă, tatăl se adresează fiului mai mare mâniat pentru primirea rezervată fiului mai mic, după ce acesta a risipit jumătate din moştenire, ducând o viaţă destrăbălată:
«Fiule, i-a zis, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce-i al meu este şi al tău. Trebuia, aşadar, să petrecem şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit!» (Lc 15, 32)

Comentează părintele carmelit Bruno Secondin, profesor de Teologie spirituală la Universitatea Pontificală Gregoriană: Fariseii şi cărturarii se fereau cu grijă să stea la masă cu oameni de o conduită îndoielnică. Isus în schimb se duce cu toţi, fără nici o prejudecată. Dar ştia bine că, făţiş sau pe ascuns, şefii îl critică, şi atunci explică alegerile sale de comportament cu trei parabole, două foarte scurte despre oaia pierdută şi drahma pierdută, şi una foarte amplă, numită de obicei „a fiului risipitor”, dar ar fi mai bine să fie numită parabola „tatălui mărinimos”. O cunoaştem bine. Începe aşa: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui: ’Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine’. Şi tatăl le-a împărţit averea...Înainte de vreme. La cererea unuia dintre ei.

Ştim bine şi că povestea sfârşeşte cu o ceartă între fiul mai mare, aprins de mânie şi tatăl care încearcă să-l potolească, să-l facă să judece şi să se împace cu fratele mai mic, care plecase în lume risipindu-şi averea şi acum s-a întors. Isus se comportă ca păstorul, ca femeia, stăpâna casei, ca tatăl care şi-a pierdut fiul: adică nu pierde pe nimeni din vedere, şi face tot posibilul ca să-i recupereze pe toţi.

Sărbătoarea care explodează în muzică şi jocuri şi care implică vecini şi prieteni, nu e semn de superficialitate, ci rod de îndurare care iartă cu mărinimie. Dumnezeu are o inimă duioasă, caută pe fiecare, strigându-l „Unde eşti?” - la fel ca pe Adam în grădina Edenului; nu caută ca să pedepsească, ci ca să facă sărbătoare. Şi Isus îşi încheie parabolele aproape pe acelaşi ton: „Tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte”.

Cele trei parabole sunt o expresie a milostivirii lui Dumnezeu, întrupat în Cristos Isus. Şi doar Fiul ne poate dezvălui adevăratul chip al Tatălui. Se poate spune că pagina Evangheliei acestei duminici a convertit cel mai mare număr de păcătoşi. Trei parabole cu acelaşi sfârşit: invitaţia la bucurie sau cântecul de bucurie din ceruri pentru păcătosul care se îndreaptă spre bine pentru a primi viaţa din belşug.

Şi acum să ne uităm la noi.
De ce uneori suntem atât de duri cu cine greşeşte? De ce am vrea ca Dumnezeu să-i pedepsească, să-i respingă, să nu-i primească? Milostivirea este balsam de viaţă, duritatea şi condamnarea riscă să învenineze viaţa.

Ce rămâne de făcut? Nimic altceva decât să spunem cu regele David în psalmul 50/51: „Dă-mi, iarăşi bucuria mântuirii tale…şi gura mea va vesti lauda ta!” (v.14 şi 17).

Duminică plăcută iubiţi ascultători.
(RV - A. Lucaci, reviziuire după versiunea din 1995)

 
Aici serviciul audio: