Benedict al XVI-lea despre Maica Tereza de Calcutta: un martor memorabil al Evangheliei, în slujirea celor săraci şi a copiilor pe cale de a se naşte

RV 26 aug 2010. "Sunt albaneză prin sânge, indiancă, de cetăţenie. Cât priveşte credinţa mea, sunt o călugăriţă catolică. Potrivit vocaţiei mele, aparţin umanităţii, dar inima mea aparţine cu totul Inimii lui Isus". În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse coordonatele umane şi religioase pe care ni le-a încredinţat despre sine micuţa dar neobosita măicuţă catolică din Balcani. Născută, întocmai, la 26 august 1910 în capitala Macedoniei, sora Tereza de Calcutta a murit la 5 septembrie 1997 după ce a făcut din slujirea celor săraci scopul vieţii sale. A fost ridicată la cinstea altarelor de Ioan Paul al II-lea prin ceremonia de beatificare în Piaţa Sfântul Petru de la 19 octombrie 2003.

La Maica Tereza de Calcutta, Benedict al XVI-lea s-a referit de mai multe ori în discursurile sale:
• "Fericita Tereza de Calcutta nu a fost oare, în timpurile noastre, un martor memorabil al bucuriei evanghelice? Trăia zi de zi în contact cu sărăcia, degradarea umană, moartea. Sufletul ei a cunoscut încercarea nopţii obscure a credinţei şi cu toate acestea a dăruit tuturor zâmbetul lui Dumnezeu" (Angelus, 16 decembrie 2007).

"Noaptea obscură" a credinţei. În 2007, la zece ani de la moartea Maicii Tereza, vedea lumina tiparului o carte cu scrisorile ei în care vorbeşte despre impresia de uscăciune, ariditate spirituală, cunoscută în veacurile trecute şi de marii mistici catolici. Într-un timp ca al nostru, în care intimitatea sacră a persoanei îndură curiozitatea interesului public, este cu adevărat greu să înţelegem ce a însemnat "noaptea obscură" pentru Maica Tereza. Predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa scria în această privinţă: "Noaptea interminabilă a unor sfinţi moderni este mijlocul de protecţie inventat de Dumnezeu pentru sfinţii de astăzi care trăiesc şi lucrează fără întrerupere sub reflectoarele mass-media. Este costumul de protecţie pentru cei care trebuie să meargă în mijlocul flăcărilor, este izolatorul care opreşte curentul electric să se răspândească şi să provoace scurtcircuite". Din nou, Benedict al XVI-lea:
• "Cu toată dragostea ei, cu toată puterea ei de credinţă, Maica Tereza suferea din cauza tăcerii lui Dumnezeu. Pe de o parte, trebuie să suportăm această tăcere a lui Dumnezeu şi pentru a-i înţelege pe fraţii noştri care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Pe de alta, împreună cu Psalmistul putem striga fără încetare către Dumnezeu: 'vorbeşte, arată-te!". Şi nu încape îndoială că în viaţa noastră, dacă inima este deschisă, putem găsi momente în care prezenţa lui Dumnezeu devine cu adevărat perceptibilă şi pentru noi" (Întâlnirea tinerilor la Loreto, 1 septembrie 2007).

Părintele Cantalamessa afirma în acelaşi articol la care se făcea referinţă mai sus că "ar fi o mare greşeală să ne închipuim că viaţa acestor persoane ar fi numai o suferinţă cumplită. În adâncul sufletului, aceste persoane simt o pace şi o bucurie necunoscute celorlalţi oameni, pace şi bucurie ce provin din certitudinea, mult mai puternică decât îndoiala, de a fi în voinţa lui Dumnezeu". Şi acesta era, de fapt, şi chipul public al Maicii Tereza, atât în mizeria unei periferii indiene cât şi în luminile sclipitoare de pe scena Premiului Nobel.

Maica Tereza, relua Benedict al XVI-lea, "a fost o dovadă vie a faptului că bucuria pătrunde în inima celui care se pune în slujirea celor mici şi săraci", pînă la ultima suflare a vieţii:
• "Nici un om cu credinţă n-ar trebui să moară în solitudine şi părăsire. Maica Tereza de Calcutta avea o grijă deosebită în a-i căuta pe cei săraci şi abandonaţi pentru ca cel puţin în momentul morţii, ei să poată simţi, prin îmbrăţişarea surorilor şi a fraţilor, căldura lui Dumnezeu Tatăl" (Discurs către Academia Pontificală pentru Viaţă, 25 februarie 2008).

"Noi aşteptăm cu nerăbdare paradisul, unde este Dumnezeu, dar depinde de noi să putem sta în paradis încă de aici şi chiar din acest moment", scria Maica Tereza în cartea sa "Bucuria de a se dărui celorlalţi". "A fi fericiţi cu Dumnezeu înseamnă să iubeşti asemenea Lui, să ajuţi asemenea Lui, să dăruieşti asemenea Lui, să slujeşti asemenea Lui".

Vorbea deseori despre valorile Evangheliei, mai ales în favoarea vieţii şi împotriva avortului, inclusiv cu ocazia premiului Nobel în 1979. Obişnuia să spună: "Dacă auziţi că o femeie nu vrea să-şi ţină copilul şi caută să facă avort, încercaţi să o convingeţi să-l aducă la mine pe acel copil. Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu".

De aceea, e binevenit să încheiem aceste reflecţii cu un îndemn pe care ea însăşi l-a încredinţat înainte de a muri: "Dumnezeu continuă şi astăzi să-i iubească pe oameni şi mă trimite pe mine şi pe tine pentru ca să fim iubirea şi compasiunea sa faţă de cei săraci".

Aici, serviciul audio: