Dorinţa de „lucruri mari” la Mitingul de la Rimini: interviu cu juristul evreu Joseph
Weiler
(RV – 21 august 2010) Între 22 şi 28 august, la Rimini, cea de-a 31-a ediţie a Mitingului
pentru prietenie între popoare, promovat de mişcarea „Comuniune şi Eliberare”. La
deschiderea evenimentului, Sfântă Liturghie prezidată de episcopul de Rimini, Francesco
Lambiasi, cu citirea mesajului trimis de Sfântul Părinte. Titlul ediţiei din acest
an este „Acea natură care ne împinge să dorim lucruri mari este inima”, o temă pe
marginea căreia Joseph Weiler, profesor de drept la New York University, face următoarea
reflecţie:
• „Toată lumea vorbeşte despre lucruri materiale, din cauza crizei
economice. În schimb, cei de la Mitingul de la Rimini – graţie unei anumite „contro-culturi”
insistă asupra aspectelor spirituale ale vieţii. Şi aceasta este o dorinţă care vine
din inimă, nu este doar o dorinţă de satisfacere economică sau materială, ci vrea
să însemne o concepţie asupra vieţii care se doreşte şi care include şi o componentă
spirituală. Trebuie să spun că, după cum apare lumea de azi, este nevoie de curaj
pentru a insista asupra acestui aspect. Acestea nu sunt discursuri care se aud în
aule universitare, unde nu se aude nici cuvântul „inimă” şi nici conceptul de 'valori
spirituale'. Inima nu este doar un loc al speranţei, dar este şi un loc al tristeţii;
nu este doar un loc al iubirii, dar este şi un loc al iubirii care lipseşte. Pentru
ca fiinţa umană să fie completă, din condiţia umană fac parte nu doar bucuria dar
şi tristeţea, şi tragedia. Şi în acest sens este un lucru curajos să se aleagă „inima”,
pentru că se spune: „Mi se rupe inima!”. Este un fapt curajos să se insiste asupra
faptului că tristeţea este o parte integrantă a vieţii…”
Despre „inimă” ca
loc al comunicării, profesorul Joseph Weiler insistă asupra necesităţii comunicării
cu Dumnezeu: • „Există un imperativ religios care impune angajarea în a lucra pentru
o lume mai bună; există imperativul justiţiei sociale, de exemplu. Dar religia nu
însemnă doar responsabilitate socială, înseamnă şi comunicare cu Dumnezeu prin intermediul
rugăciunii. Criza comunicării începe cu faptul că majoritatea persoanelor, chiar
şi cele cu sentimente religioase, nu mai cred în rugăciune, nu cred că cineva îi ascultă.
Şi dacă dialog este întrerupt, nu mai există speranţă pentru alt tip de dialog, pentru
că a se pune înaintea Creatorului şi a se ruga cu convingerea că cineva ascultă este
un dialog ultim. Este ciudat că tocmai în epoca Internetului, a dialogului mediat
de tehnologie, trăim o mare criză a dialogului, trăim senzaţia falsului dialog, pentru
că inima, vocea, privirea – elemente imanente dialogului – sunt eliminate”.