„Nimic din ceea ce ne este scump nu se va pierde, ci va fi veşnic în iubirea lui Dumnezeu”: Benedict al XVI-lea la predica sărbătorii "Adormirea Maicii Domnului"

(RV - 15 august 2010) Duminică, în solemnitatea Ridicării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer, papa Benedict al XVI-lea a prezidat Sfânta Liturghie în biserica parohială Sfântul Toma de Villanuova din Castel Gandolfo. În predica sa, Pontiful a amintit că „astăzi Biserica celebrează una din sărbătorile cele mai importante ale anului liturgic dedicate Preasfintei Maria: Ridicarea la cer. La capătul vieţii sale pământeşti, Maria a fost purtată cu sufletul şi trupul în Cer, adică în slava vieţii veşnice, în comuniunea deplină şi desăvârşită cu Dumnezeu.

Anul acesta este şi a şaizecia aniversare a proclamării de către Pius al XII-lea a dogmei Ridicării la cer, din care Benedict al XVI-lea a citit formularea: „În felul acesta, mărita Născătoare de Dumnezeu, unită în mod tainic cu Isus Cristos, încă din toată veşnicia, prin acelaşi decret de predestinare, neprihănită în zămislire, fecioară nepătată în maternitatea sa divină, însoţitoare generoasă a Răscumpărătorului divin, care a repurtat un triumf deplin asupra păcatului şi a consecinţelor sale, la sfârşit, ca încununare supremă a privilegiilor sale, a obţinut să fie ferită de stricăciunea mormântului şi, învinsă moartea, asemenea Fiului său, să fie înălţată cu sufletul şi trupul în slava cerului, unde străluceşte ca Regină la dreapta Fiului său, Rege nemuritor ale veacurilor”.

„Noi credem că Maria, asemenea lui Cristos Fiul său - a continuat Benedict al XVI-lea - a învins moartea şi triumfă deja în slava cerească în totalitatea fiinţei sale ’în suflet şi trup’”. „Biserica, în magisteriul ei infailibil - a adăugat - afirmă că „Mama lui Dumnezeu a fost inserată în aşa măsură în misterul lui Cristos încât să fie părtaşă la Învierea Fiului său cu toată fiinţa sa deja la capătul vieţii pământeşti, adică trăieşte ceea ce noi aşteptăm la sfârşitul timpurilor când va fi nimicit ’ultimul duşman’, moartea (Cf 1Cor 15,26); trăieşte ceea ce proclamăm în Crez „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”.

Rădăcinile acestei victorii asupra morţii, anticipată prodigios în Maria stau în credinţa Fecioarei din Nazaret: „o credinţă care este ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi abandonare totală la iniţiativa şi lucrarea divină…Deci, credinţa este măreţia Mariei, cum proclamă plină de bucurie Elisabeta: Maria este „binecuvântată între femei” şi „binecuvântat este rodul trupului său” deoarece este „mama Domnului”, deoarece crede şi trăieşte într-un mod unic „prima” dintre fericiri, fericirea credinţei”. „Dragi prieteni! - a continuat papa Benedict - să nu ne mărginim la a o admira pe Maria în destinul ei de glorie, ca o persoană departe de noi, nu! Suntem chemaţi să privim cât de mult Domnul, în iubirea sa, a voit şi pentru noi, pentru destinul nostru final: să trăim, prin intermediul credinţei, în comuniune desăvârşită de iubire cu el”.
 
Papa a explicat apoi ce se înţelege prin cuvântul „cer”: nu se referă „la un loc oarecare din univers sau la vreo stea” ci „la ceva cu mult mai mare şi greu de definit prin mărginitele noastre concepte umane. Prin acest termen ’cer’ vrem să afirmăm că Dumnezeu, Dumnezeu cel devenit aproape de noi, nu ne abandonează” nici chiar întru moarte şi nici dincolo de ea, „dar are un loc pentru noi şi ne dă veşnicia”. Pentru a înţelege puţin mai mult această realitate - a relevat Sfântul Părinte - „să privim la însăşi viaţa noastră: noi toţi experimentăm că o persoană, când e moartă, continuă să subziste într-un oarecare mod în memoria şi în inima celor care au cunoscut-o şi iubit-o. Am putea spune că în ei continuă să trăiască o parte a acestei persoane, dar este ca o ’umbră’ deoarece şi această supravieţuire în inima celor dragi ei este destinată să înceteze. Dumnezeu în schimb nu trece niciodată şi noi toţi existăm în virtutea iubirii sale; existăm pentru că el ne iubeşte, pentru el s-a gândit la noi şi ne-a chemat la viaţă”.

„Seninătatea noastră, speranţa noastră, pacea noastră - a mai subliniat Benedict al XVI-lea - se bazează tocmai pe aceasta: în Dumnezeu, în gândul său şi în iubirea sa, nu supravieţuieşte doar o ’umbră’ a noastră, dar în el, în iubirea sa creatoare, noi suntem păziţi şi introduşi cu toată viaţa noastră, cu toată existenţa noastră, în veşnicie. Este iubirea sa cea care învinge moartea şi ne dă eternitatea, şi această iubire este ceea ce noi numim ’cer’: Dumnezeu este atât de mare încât are loc şi pentru noi. Şi omul Isus, care este în acelaşi timp Dumnezeu, este pentru noi garanţia că ’a fi om’ şi ’a fi Dumnezeu’ pot exista şi trăi veşnic unul în altul. Aceasta vrea să spună că din fiecare dintre noi nu va continua să existe doar o parte ce ne este, pentru a spune astfel, smulsă, în timp ce celelalte dispar; vrea să spună mai degrabă că Dumnezeu cunoaşte şi iubeşte omul întreg, ceea ce noi suntem. Şi Dumnezeu primeşte în veşnicia sa ceea ce acum, în viaţa noastră, făcută din suferinţă şi iubire, din speranţă, din bucurie şi tristeţe, creşte şi devine. Tot omul, toată viaţa sa este luată de Dumnezeu şi în el purificată primeşte veşnicia”. „Aceasta - a spus papa - este un adevăr care trebuie să ne umple de bucurie profundă.

Creştinismul nu anunţă doar o salvare oarecare a sufletului într-un dincolo imprecis, în care tot ceea ce în lumea aceasta ne-a fost preţios şi drag ar fi şters, dar promite viaţa veşnică, ’viaţa veacului ce va veni’: nimic din ceea ce ne este scump şi drag nu se va pierde, ci va găsi plinătate în Dumnezeu. Toate firele de păr ale capului nostru sunt numărate, a spus Isus într-o zi (Cf Mt 10,30).

Lumea definitivă va fi împlinirea şi a acestui pământ, cum spune Sfântul Paul: „Creaţia însăşi va fi eliberată de sclavia stricăciunii pentru a intra în libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Atunci se înţelege cum creştinismul dă o speranţă puternică într-un viitor luminos şi deschide strada spre realizarea acestui viitor. Noi suntem chemaţi, ca creştini, să zidim această lume nouă, să lucrăm pentru ca să devină într-o zi ’lumea lui Dumnezeu’, o lume ce va depăşi tot ceea ce noi înşine am putea construi. În Maria ridicată la cer, părtaşă pe deplin la Învierea Fiului, noi contemplăm realizarea creaturii umane conform ’lumii lui Dumnezeu’.

Papa a încheiat predica cu serie de invocaţii: „Să-l rugăm pe Domnul ca să ne facă să înţelegem cât este de preţioasă în ochii săi toată viaţa noastră; să ne întărească credinţa în viaţa veşnică; să ne facă oameni ai speranţei, care lucrează pentru a construi o lume deschisă spre Dumnezeu, oameni plini de bucurie, care ştiu să întrevadă frumuseţea lumii viitoare în mijlocul preocupării vieţii zilnice şi în această certitudine trăiesc, cred şi speră”.