Îmbogăţiţi-vă în faţa lui Dumnezeu: consideraţii omiletice la Duminica XVIII, AN, C

(RV - 31 iulie 2010) E ziua Domnului. „Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbeşte-te să mă salvezi. Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” Cântarea de intrare la Liturghia duminicală este începutul psalmului 69. Cu această invocaţie preoţii, persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, dar şi tot mai mulţi laici, încep zilnic Liturgia orelor pentru sfinţirea timpului, a vieţii în orice împrejurare. Dumnezeule, vino în ajutorul meu! Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!
 
Înainte de a ne apropia de lecturile biblice, iată o istorioară din înţelepciunea hasidică, acel curent inovator al gândirii şi vieţii comunităţii evreieşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, bazat deopotrivă pe teama şi pe iubirea faţă de Dumnezeu şi constând în angajamentul individului la nivelul actelor, în relaţia pe care o are cu Dumnezeu.

Se povesteşte că într-o zi rabinul polonez Hofez Chaim l-a găzduit pe un străin care mirat de sărăcia casei acestuia, plină cu cărţi şi o simplă bancă, l-a întrebat: „Rabbi unde îţi este mobila?” Rabinul i-a răspuns: „Şi a ta unde e?”. „A mea?” - a zis vizitatorul: „Dar eu sunt în călătorie!”. „Şi eu”, a adăugat rabinul.

Istoria filozofilor şi a sfinţilor tuturor religiilor sunt pline de episoade de acest fel. Nu este ceva doar din vremurile trecute, căci şi astăzi întâlnim lume care renunţă la comoditatea pe care o oferă viaţa modernă şi se dedică cu pasiune meditării adevărurilor veşnice.
 
Da, suntem toţi în călătorie iar în Duminica a XVIII-a din Timpul de peste an Liturghia ne prezintă pasajul din Evanghelia după Sf. Luca în care Isus, răspunzând unui om care îi cerea să se facă mediator asupra moştenirii pe care trebuia să o împartă cu fratele său, îl invită să se ferească de pofta de avere, deoarece viaţa omului nu depinde de ceea ce unul are. Povesteşte apoi parabola unui om bogat care continuă să adune averi peste averi. Şi Isus conclude: „Dumnezeu i-a spus: «Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?» Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu” (Lc 12, 20-21)

Asupra acestui fragment din Evanghelia duminicală, iată comentariul părintelui carmelit Bruno Secondin de la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma.

Pentru a strânge averi adesea riscăm să ne slăbim inima, să ne irosim chiar viaţa fără a ne da seama. O viaţă otrăvită pentru a poseda din ce în ce mai mult: parabola Evangheliei pare portretul unei mulţimi de oameni. Lume niciodată mulţumită: cu cât au mai mult, cu atât ar vrea mai mult, fără a ţine cont de nimeni, nici chiar de propria conştiinţă. Avertizează Isus: „Căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" (Lc 12, 15b). Cu toate acestea pentru mulţi a fi corespunde cu a avea: cu cât ai mai mult, cu atât te simţi mai important şi te crezi îndreptăţit să te comporţi privind de sus la ceilalţi. Şi apoi cum foloseşti bunurile este treaba ta şi nimeni nu trebuie să te critice. Sunt bunurile tale.
Atunci Dumnezeu sfârşeşte prin a fi o referinţă foarte îndepărtată, încât ajungi să crezi că averile îţi garantează viitorul. „Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?” (Lc 12,20) - încheie scurta parabolă despre nevroticul strângător de averi. În viaţa de dincolo nu se poartă cu sine averi, bunuri materiale, ci fapte bune, istorii de împărţire cu alţii, de solidaritate, de iubire faţă de aproapele şi de viaţă dăruită pentru binele altuia. Unde stau atunci siguranţa şi bogăţiile noastre? În conturile din bancă şi în speculaţiile la bursă, sau în gesturi de fraternitate şi atenţie faţă de cei săraci.

Am putea să ne gândim puţin cu Ecleziastul care nu încetează să repete: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune…Cu ce se alege omul din toată averea şi din tot zbuciumul inimii lui, pentru care s-a trudit sub soare? (1,2.22).

Şi din nou parabola lui Isus: „Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?”. Concluzia este în finalul parabolei: „Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu" (Lc 12,21).

Ce avem de făcut? Aflăm din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni 3,1-5.9-11:
Fraţilor, dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă de acum cu Cristos în Dumnezeu; când Cristos, care este viaţa voastră, se va arăta, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el plini de mărire. De aceea ucideţi în voi ceea ce este pământesc: desfrâul, necurăţia, patimile, dorinţele rele şi acea goană după averi, care este o slujire la idoli. Să dispară dintre voi minciuna; debarasaţi-vă de purtarea omului vechi, care este în faptele voastre, şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel pe care Creatorul îl face mereu nou după chipul său, ca să-l conducă la adevărata cunoaştere. Astfel nu mai este deosebire între greci şi iudei, între circumcişi şi necircumcişi, nu mai sunt barbari, sălbatici, sclavi sau liberi; nu mai este decât Cristos: el este totul în toţi.
Duminică plăcută iubiţi ascultători! (RV/AL)

 
Aici serviciul audio: