Duminica a XVII-a: Tatăl nostru, rugăciunea fiilor pentru primirea Duhului Sfânt

(RV - 24 iulie 2010) E Ziua Domnului. Dumnezeu ne dă harul de a celebra încă o dată sărbătoarea săptămânală a Paştelui, adică a morţii şi învierii lui Isus Cristos, speranţa mântuirii noastre.
Mare este taina acestei credinţe. Biserica o mărturiseşte în Simbolul Apostolilor şi o celebrează în Liturgia sacramentală, pentru ca viaţa credincioşilor să se modeleze după Cristos în Duhul Sfânt spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl.

Fie că omul îl uită pe Creatorul său, fie că se ascunde departe de faţa lui, fie că aleargă după idoli, ori îl învinovăţeşte pe Domnul că l-ar fi părăsit, Dumnezeu cel viu şi adevărat cheamă necontenit pe fiecare la întâlnirea tainică de rugăciune şi la trăirea legământului cu el.

Dar să ne apropiem de masa cuvântului lui Dumnezeu.
- 1.Cântarea de intrare la liturghia acestei duminici cuprinde câteva versete din psalmul 67:„Domnul este aici în lăcaşul său sfânt, Dumnezeu îi adună pe ai săi în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere”.
Convingerea psalmistului este şi a noastră: Biserica, adunarea sfântă a celor botezaţi, este zidită de însuşi Dumnezeu. Trăinicia ei provine de la acela care a spus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor”.

Biserica este în primul rând edificiul viu al celor care cred în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Niciodată ea nu se înfăţişează mai sugestiv şi mai adevărat ca Popor al lui Dumnezeu decât atunci când se slujeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

- 2. Rugăciunea zilei. Amintindu-ne de ceea ce scrie apostolul Paul la Romani 8,15, „L-am primit pe Duhul Sfânt, prin care am devenit copii adoptivi şi prin care îl numim pe Dumnezeu, Tatăl nostru”, spunem la rugăciunea zilei:
„Dumnezeule, ocrotitorul celor care se încred în tine, fără de care nimeni nu-i puternic, nimeni nu-i sfânt; te rugăm, revarsă asupra noastră îndurarea ta şi condu-ne pe drumul cel drept, pentru ca astfel să ne folosim de bunurile trecătoare, încât să nu încetăm a le căuta mai presus de toate pe cele veşnice”.

 
- 3. Biserica ambient de rugăciune. Atât ca zidire materială cât şi ca adunare de credincioşi, biserica este ambient de rugăciune. În fiecare duminică rugăciunea ei se înalţă la Tatăl din ceruri prin Isus Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, în Duhul Sfânt.
 
- 4. Atitudine preliminară: Kyrie eleison. Am spus la rugăciunea zilei: „Revarsă asupra noastră îndurarea ta”; în alte cuvinte „Kyrie eleison” - Doamne miluieşte-ne! Această invocaţie, atât de cunoscută, rostită uneori fără atenţie, exprimă atitudinea care stă la începutul oricărei rugăciuni. Numai cine este conştient de starea proprie şi este dornic de înălţare spirituală, va striga ca orbul de la marginea drumului ce urcă de la ieşirea din Ierihon spre Ierusalim: Kyrie eleison, Doamne miluieşte.

Trăia într-un fel de noapte fără putinţa de a se mişca singur. Avea nevoie de ajutorul altora şi auzind că trece pe acolo Isus, striga necontenit: fie-ţi milă de mine. Doamne, miluieşte…Omul, observă Sfântul Augustin este un cerşetor de Dumnezeu. Iar cine nu simte nevoia de a spune „Doamne miluieşte” se comportă ca un cerşetor deghizat în miliardar”.

- 5. Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Ucenicii apropiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, şi toţi ceilalţi care de acum înainte vor fi numiţi apostoli, precum şi alţii care aveau să rămână anonimi deşi martori autentici ai Evangheliei, îl vedeau deseori pe Isus rugându-se în afara timpurilor stabilite de legea lui Moise şi în afara locurilor destinate cultului.
Se ruga departe, în pustiu ca şi pe malul lacului, pe cărări şi poteci de munte, printre viile de pe colinele Galileii sau lanurile de grâu, la stejarii de pe Muntele Tabor ori sub măslinii din grădina Ghetsemani. Fireşte, ucenicii vor să se reculeagă şi ei asemenea învăţătorului şi să se roage ca el, căci remarcaseră ceva deosebit, cu totul personal în modul de a se adresa lui Dumnezeu: îl numea Abba, Tată!
Evanghelia duminicii este de la Sfântul Luca capitolul 11. Cuprinde versiunea rugăciunii Tatăl nostru. Are doar cinci invocaţie spre deosebire de versiunea lui Matei de care ne folosim zilnic şi care are şapte invocaţii. Este un semn că evangheliştii ţineau cont de sensibilitatea comunităţilor în care se rugau.
- 6. Prin contemplarea şi ascultarea lui Isus, Fiul, fiii învaţă să se roage Tatălui. Tată, Abba, în aramaică, limba originală. Două silabe simple pe care copiii reuşesc să le deprindă repede, ca ceva firesc căutând cu privirea chipul tatălui lor.
Invocaţie simplă: Tatăl nostru!
Întâlnirea tainică extraordinară între cel mic şi cel Preaînalt, infinit de mare, dintre cel slab şi Cel Atotputernic…Întâlnire ce înalţă, întăreşte şi înnobilează dăruind celui slab din puterea Celui Atotputernic.


- 7.Vie împărăţia ta. Toate religiile cunosc forma lor de a se adresa lui Dumnezeu. A se ruga, aşa cum ne-a învăţat Isus, înseamnă a-l numi pe Dumnezeu - Tatăl nostru -, adăugând, imediat „Vie împărăţia ta!”.
În rugăciunea creştină se acordă prioritate cauzei împărăţiei lui Dumnezeu ai cărei membri nu pot fi decât fraţi, deoarece chemaţi să spună împreună „Tatăl nostru”. Este rugăciunea împărăţiei şi rugăciunea fiilor adoptivi ai lui Dumnezeu, înfrăţiţi între ei în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care coborându-se din cer s-a făcut om şi a locuit între noi.

- 8. Rugăciune pentru a primi floarea darurlor: Duhul Sfânt. Astăzi Cristos ne aminteşte rugăciunea Tatăl nostru pe care am primit-o la Botez; ne face să înţelegem sensul ei pentru a potrivi cererile noastre cu voinţa sfântă a lui Dumnezeu şi a depune tot efortul pentru a îndeplini ceea ce el voieşte spre binele şi mântuirea noastră veşnică.
O precizare. În Evanghelia după Sfântul Luca darul garantat prin rugăciunea insistentă a ucenicilor se referă la Duhul Sfânt. Isus subliniază aceasta prin câteva scurte exemple din viaţă: Nici un tată nu-i dă fiului un şarpe când îi cere un peşte, sau un scorpion când îi cere un ou. Dacă oamenii, deşi răi, cum sunt, ştiu să dea cele bune copiilor lor, cu atât mai mult Tatăl din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt acelora care îl cer (Cf Lc 11,11-13). Cine cere de la Dumnezeu altceva, cere prea puţin, nu cere totul ce este garantat de cuvintele Isus.

Rugăciunea pentru darul Duhului Sfânt implică purificarea şi schimbarea voinţei noastre, din egoism în disponibilitate făcându-ne să acceptăm cu bucurie voia Domnului şi cele propuse de Biserica sa. Atunci rugăciunea noastră înseamnă intrare în cea a lui Isus, o sintonizare; înseamnă a răspunde la îndemnul Sfântului Paul în scrisoarea către Filipeni 2,5: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Isus Cristos”. Cererile îndreptate spre Dumnezeu devin tot atâtea angajamente şi chemări la purificarea vieţii, la dăruirea de sine după exemplul lui Isus. Cererile din rugăciunea lui Isus vibrează astfel în fiinţa creştinilor, dar nu devin ale noastre cu adevărat decât prin schimbarea modului de a gândi şi convertirea inimii.

Înţelegem bine atunci de ce rugăciunea „Tatăl nostru” avea pentru primi creştini o valoare aproape sacramentală, alocuri chiar de iertare a păcatelor. Era considerată ca cel dintâi crez, prima sinteză a învăţăturii creştine: rugăciunea domnească, adică a lui Isus cel mort şi înviat, pe care Dumnezeu l-a constituit Domn în mărire, Kyrios. Stând la dreapta Tatălui rămâne mereu viu şi mijloceşte pentru noi rodul pătimirii şi al morţii sale, darul darurilor, floarea darurilor, adică pe Duhul Sfânt.

Speranţa că rugăciunea noastră va fi ascultată, că stăruind în ea vom primi cele trebuincioase pentru viaţă, totul, adică pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, se bazează pe el, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Domnul nostru Isus Cristos.

Din scrisoarea Sfântului Paul către Coloseni cap. 2 aflăm că Dumnezeu ne-a dat viaţa împreună cu Cristos iertându-ne păcatele. Fără credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe Cristos din morţi, că cei botezaţi împărtăşesc soarta de moarte şi viaţă a lui Isus, sunt morţi şi înviaţi cu Cristos, că jertfa lui Isus de pe cruce, preot şi victimă, a adus răscumpărarea tuturor - fără această credinţă. speranţa pusă în rugăciune este lipsită de fundament.

- 9. Rugăciunea prin Cristos, singurul mijlocitor. A fost suficientă rugăciunea de mijlocire înălţată de Isus prin cereri stăruitoare şi foc de durere aprins din iubire în zilele vieţii sale pământeşti, ca să dobândim Duhul fiilor lui Dumnezeu.
Este o mijlocire prefigurată de mari personaje biblice precum Abraham şi Moise.
Prima lectură a liturghiei duminicale este o pagină din cartea Genezei, capitolul 18: una din cele mai frumoase şi mai sugestive din tot Vechiul Testament. E o povestire simplă, pe un ton popular, cu imagini dintre cele mai îndrăzneţe cum numai Abraham părintele nostru în credinţă, putea folosi. „Să nu se supere Domnul meu, dacă îndrăznesc să vorbesc”. Este vorba de dialogul emoţionant dintre Abraham şi Dumnezeu, prin care patriarhul vrea să smulgă de la Domnul iertarea pentru Sodoma şi Gomora, oraşele nelegiuirilor.
Rugăciunea de mijlocire. Abraham este rugătorul, figura singurului mijlocitor, Cristos Domnul în duhul căruia strigăm „Tatăl nostru”: Vie împărăţia ta”.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

(Radio Vatican, Anton Lucaci, Consideratii omiletice, 24/25 iulie 2010; prelucrare după versiunea din 29/30 iulie 1995)

Aici serviciul audio: