Încetaţi de a mai săvârşi răul, învăţaţi să faceţi binele! Adevăratul cult al lui Dumnezeu, după Liturghia zilei, şi în reflecţiile lui Benedict al XVI-lea

(RV - 12 iulie 2010) Adevăratul cult adus lui Dumnezeu este a înceta de a face răul şi învăţa de a face binele: comunitatea bisericească este chemată să asculte acest Cuvânt al lui Dumnezeu pe care îl propune liturghia zilei, luni 12 iulie.
Un îndemn pe care papa Benedict nu încetează să-l relanseze. Este invitaţia la coerenţă pentru a nu crea fracturi între viaţă şi credinţă. Orice creştin trebuie să ştie că practicarea religiei fără credinţă este ipocrizie şi cultivarea religiei fără o angajare în dreptate, fără o traducere în fapte bune, poate fi simplă magie.

Profetul Isaia în prima lectură, cap. 1 biciuieşte religiozitatea exterioară, făcându-se glas al lui Dumnezeu care strigă celor care au corupt credinţa: „La ce-mi folosesc atâtea jertfe?...Nu-mi mai aduceţi daruri zadarnice…nu mai suport aceste sărbători unite cu nelegiuirea…oricât de mult v-aţi ruga, eu nu vă ascult: mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă…încetaţi de a săvârşi răul, învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Cf Is 1,11-17). Papa aminteşte că uneori religiozitatea noastră este pătrunsă de aviditatea negustorilor de la Templu. Rezultatul este o contra-mărturie:
• Toate acestea trebuie astăzi să facă să ne gândim şi noi în calitate de creştini: este credinţa noastră destul de curată şi deschisă, astfel încât plecând de la ea chiar ’păgânii’, persoanele care astăzi sunt în căutare şi au întrebările lor, să poată intui lumina singurului Dumnezeu, să se asocieze în atriile credinţei la rugăciunea noastră şi cu întrebările lor să devină poate adoratori şi ei? Conştiinţa că aviditatea este idolatrie ajunge şi la inima noastră şi practica noastră de viaţă? Nu lăsăm poate în felurite moduri să intre idolii şi în lumea credinţei noastre? Suntem dispuşi să ne lăsăm mereu din nou purificaţi de Domnul permiţându-i să izgonească de la noi şi din Biserică tot ceea ce îi este contrar? (Omilia din 16 martie 2008).

Psalmul 49 ne aminteşte că „cine aduce jertfă de mulţumire” îl preamăreşte în mod autentic pe Dumnezeu în timp ce Isus, în Evanghelia după Matei, afirmă că „cine vrea să-şi păstreze viaţa pentru sine, acela o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa” pentru cauza sa, acela o va păstra. Crucea lui Cristos este adevăratul sacrificiu, adevăraţii adoratori se conformează lui:
• Numai ’iubirea până la capăt’, numai iubirea care pentru oameni se dăruieşte total lui Dumnezeu, este adevăratul cult, adevărata jertfă. A adora în duh şi adevăr înseamnă a se închina în comuniune cu acela care este adevărul; a se închina în comuniune cu Trupul său, în care Duhul Sfânt ne reuneşte (Omilia din 16 martie 2008).

„Nu vor primi viţei din casa ta, nici ţapi din turmele tale”, citim în Psalmul 49: adevărata noutate a credinţei nu este cea ce facem noi, dar ceea ce a făcut Domnul:
• Creştinismul nu este un moralism, nu suntem noi cei care trebuie să facem ceea ce Dumnezeu se aşteaptă de la lume, dar trebuie înainte de toate să intrăm în acest mister ontologic: Dumnezeu se dă pe sine, fiinţa sa, iubirea sa precede lucrarea noastră şi în contextul Trupului său, în contextul situaţie de a sta în el, identificaţi cu el, înnobilaţi cu Sângele său, putem şi noi să lucrăm cu Cristos. Dar etica este consecinţa existenţei…trebuie doar să acţionăm potrivit identităţii noastre noi. Nu mai este o ascultare exterioară, dar o realizare a darului noii existenţe (Discurs din 13 februarie 2010).

Evanghelia subliniază că Isus nu a venit ca să aducă pace pe pământ, ci sabia, sabia unui Cuvânt de adevăr:
• Fără adevăr caritatea alunecă în sentimentalism. Iubirea devine o găoace goală, de umplut în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este prada emoţiilor şi opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi distorsionat, până la a însemna opusul (Discurs din 29 ianuarie 2010).

Adevăratul cult adus lui Dumnezeu - afirmă Isaia - este acesta: a-l ajuta pe cel oprimat, a face dreptate celui orfan, a apăra cauza văduvei. Şi primul act de dreptate - aminteşte Papa - este a se recunoaşte păcătoşi. Isus, totuşi, în faţa falimentului continuu al oamenilor, nu vine ca să condamne dar ca să salveze:
• El nu vine ca distrugător; nu vine cu sabia revoluţionarului. Vine cu darul vindecării. Se dedică celor care din cauza infirmităţii lor sunt împinşi la extremele vieţii lor şi la marginea societăţii. Isus îl arată pe Dumnezeu ca pe acela care iubeşte, iar puterea sa ca puterea iubirii. Şi astfel ne spune nouă ce va face parte întotdeauna din cultul just adus lui Dumnezeu: vindecarea, slujirea, bunătatea care tămăduieşte (Omilia din 16 martie 2008).