Rugaţi-vă pentru mine ca să nu fug de frică din faţa lupilor. Să ne rugăm unii pentru
alţii: Benedict al XVI-lea pe 24 aprilie 2005, la Liturghia începutului de Pontificat
(RV - 23 aprilie 2010) Pe 24 aprilie, în urmă cu 5 ani, Benedict al XVI-lea
începea ministerul său petrin, prezidând Liturghia euharistică la altarul din
faţa bazilicii Sfântul Petru cu participarea unei mulţimi imense de credincioşi. În
lunga şi intensa predică pentru început de pontificat, noul papă a arătat cu claritate
acea profunzime de gândire care va fi trăsătura distinctivă a învăţăturii sale succesive.
Dar să ne reîntoarcem la acea zi şi la cuvintele mai semnificative rostite de pontif:
•
Secvenţe muzicale. Un papă vorbeşte, se adresează sufletelor prin definiţie.
Dar dacă vrem să auzim vorbind sufletul unui papă, aproape atingând simţămintele cel
mai profunde ale omului, gândurile sale spirituale cele mai intime, există un timp
şi un loc irepetabile. Este Liturghia pentru începutul ministerului său petrin, maxima
celebrare în care pentru prima dată noul Păstor se arată turmei ca succesor al apostolului
Petru, cap vizibil suprem al Bisericii. Cuvintele pronunţate în acea zi sunt ca un
fulger în întuneric, o deschizătură luminoasă de cer care revelează într-o singură
clipă atât şi chiar mai mult care în zilele succesive, în decursul lunilor şi anilor,
va căpăta substanţa şi argumentele unei învăţături propuse cu autoritate de la catedra
lui Petru. În acea celebrare deosebită, noul papă a oferit pârga sufletului şi umanităţii
sale, a caracterului şi culturii sale, într-o sinteză menită să traducă în cuvinte
misterul unei alegeri, făcută departe de ochii lumii dar pe care fumul alb de deasupra
Capelei Sixtine l-a dezvăluit lumi întregi. A fi vicar al lui Cristos pe pământ
şi în acelaşi timp, Servus servorum Dei - Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu!
Chiar
la distanţa de ani, în acele prime roade ale unui câmp deschis se poate mereu găsi
sensul slujirii. Aşa se întâmplă astăzi dacă urechea inimii interceptează ecourile
din Piaţa San Pietro de duminică 24 aprilie 2005: • Iar acum, în acest moment,
eu sărman slujitor al lui Dumnezeu trebuie să preiau această
sarcină nemaipomenită, care depăşeşte în mod real orice putinţă omenească. Cum voi
face, cum voi fi în stare să o fac? Şi în mine se reînsufleţeşte conştiinţa că nu
sunt singur. Ceata sfinţilor lui Dumnezeu mă ocroteşte, mă susţine şi mă poartă. Rugăciunea
voastră, îngăduinţa voastră, dragostea voastră şi speranţa voastră mă însoţesc. În
fapt, din comunitatea sfinţilor fac parte nu doar marile figuri care au mers înaintea
noastră. Noi toţi suntem comunitatea sfinţilor, noi cei botezaţi în numele Tatălui,
al Fiului şi al Sfântului Duh, noi care trăim din darul trupului şi sângelui lui Cristos.
Înainte
de toate, în acea zi, noul papă comunică Bisericii o certitudine: eşti vie. Eşti tânără.
La fel ca acei tineri, care acum nu mai sunt atât de tineri, care zile întregi, într-un
uriaş şi răbdător cordon uman, au dorit să aducă ultimul sărut şi şoptitul unei rugăciuni
lui Ioan Paul al II-lea. La umbra marelui Papă acum este un nou început, spune noul
Papă. Şi din cifrul unei personalităţi, descrisă ani de zile prin clişee agasante,
atribuibile unui supraveghetor generic dar de temut, se desprinde o trăsătură necunoscută
dar autentică, cea a umilinţei: • Adevăratul meu program de guvernare
este acela de a nu face voinţa mea, de a nu urmări ideile
mele, ci de a măpune împreună cu toată Biserica, în ascultarea
cuvântului şi voinţei Domnului şi a mă lăsa călăuzit de El, încât El să
fie acela care conduce Biserica în acest ceas al istoriei noastre.
Omul
devenit Papă vorbeşte despre rolul Păstorului. Este o sarcină care cere o conştiinţă
pe care el a dezvoltat-o slujind Biserica la un loc înalt care cerea echilibru, măsură,
transparenţă. Şi este conştient de existenţa unor „pustiuri” umane care înspăimântă
şi sunt cunoscute - mizeria, foamea - şi a unor abisuri interioare pe care el şi puţini
le cunosc.
Neliniştea sfântă a lui Cristos trebuie să-l însufleţească pe păstor:
pentru el nu este indiferent faptul că atâtea persoane trăiesc în deşert. Şi sunt
atâtea forme de deşert: al sărăciei, al foamei şi setei, al abandonului, al singurătăţii,
al iubirii distruse. • Există deşertul obscurităţii lui Dumnezeu, al
golirii sufletelor de conştiinţa demnităţii şi menirii omului.
Pustiurile exterioare se multiplică în lume, întrucât cele interioare
au devenit atât de vaste. De aceea, comorile pământului nu mai sunt în serviciul edificării
grădinii lui Dumnezeu, în care toţi să poată trăi, dar sunt aservite
puterilor exploatării şi distrugerii.
Este recunoscut răul, dar şi direcţia
mântuirii. Sunt Biserica şi păstorii, afirmă noul papă, care „asemenea lui Cristos
trebuie să pornească la drum pentru a conduce oamenii afară din pustiu spre prieten
ia cu Fiul lui Dumnezeu”. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta suntem chemaţi la
preoţie, suntem creştini: • Noi suntem, păstori şi creştini, pentru a-l
arăta oamenilor pe Dumnezeu. Şi doar acolo unde se vede Dumnezeu, începe cu adevărat
viaţa. Doar atunci când îl întâlnim în Cristos pe Dumnezeul cel viu, cunoaştem ce
este viaţa. Nu sunt produsul întâmplător fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre
noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este
iubit, fiecare este necesar. Nu există nimic mai frumos decât a fi atinşi, surprinşi
de Evanghelie, de Cristos. Nu există nimic mai frumos decât a-l cunoaşte pe El şi
a împărtăşi altora prietenia cu El.
Alte cuvinte inspirate, alte imagini care
fac singure cât o sută de predici. „Nu puterea răscumpără, ci iubirea ! Acesta este
semnul lui Dumnezeu: El însuşi este iubire. De câte ori noi am dori ca Dumnezeu să
se arate mai puternic. Ca el să lovească cu duritate, să înfrângă răul şi să creeze
o lume mai bună. Toate ideologiile puterii se justifică astfel, justifică distrugerea
a ceea ce s-a opune progresului şi eliberării umanităţii. Noi suferim din cauza răbdării
lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea toţi avem nevoie de răbdarea sa. Dumnezeu, care
a devenit miel, ne spune că lumea este salvată de Cel Răstignit şi nu de crucificatori.
Lumea a fost răscumpărată de răbdarea lui Dumnezeu şi distrusă de nerăbdarea oamenilor.
Noul
papă abia a luat cuvântul şi cuvintele sale dezvăluie o înţelepciune consumată. Dar
înţeleptul este, mai în adânc, un om umil, la primele clipe de muncă în Via Domnului.
Noul cap al unui corp căruia îi cere, şi o face şi azi, sprijinul său: • Rugaţi-vă
pentru mine, ca să învăţ să iubesc din ce în ce mai mult turma sa-
pe voi, Sfânta Biserică, pe fiecare dintre voi şi pe toţi împreună. Rugaţi-vă pentru
mine ca să nu fug de frică din faţa lupilor. Să ne rugăm unii pentru
alţii.