Învăţătura lui Benedict al XVI-lea despre Cristos "piatra unghiulară": pe stânca sa se sprijină comunitatea Bisericii din orice timp

(RV - 9 aprilie 2010) Liturghia de vineri din Octava Paştelui celebrează prin cuvintele lui Petru, pe Cristos care, înviat din morţi, a devenit, cum citim în Faptele Apostolilor „piatra pe care voi ziditorii aţi aruncat-o şi care a devenit piatra unghiulară” şi că „nu există sub cer alt nume dat oamenilor, în care să ne putem mântui” (Fap 4,11-12); celebrează piatra unghiulară, pe Isus pe care zidarii l-au maltratat şi condamnat la moartea pe Cruce. Pe această piatră aşezată în capul unghiului, a repetat de mai multe ori în aceşti ani Benedict al XVI-lea, se sprijină dintotdeauna toată trăinicia Bisericii, învăţătura ei, autoritatea episcopilor, experienţa comunităţilor creştine.

Să recuperăm unele afirmaţii ale Papei pe această temă.
Când se vorbeşte despre „tradiţie”, cu referinţă la comportamentele unei societăţi, ale unei ţări, se evocă în general acel complex de uzanţe rituale, uneori simple obiceiuri, transmise de generaţii, capabile să dea întruchipare solemnă unei străvechi amintiri, importantă pentru acea societate, pentru acea ţară, rezistând diluării provocate de trecerea timpului. Mult mai profund pentru Biserică este ideea de „Tradiţie apostolică” ce nu se bazează pe simpla perpetuare a unor îndepărtate uzanţe religioase inventate de om, dar se naşte din actele lui Cristos cu primii Apostoli şi ajunge până la „experienţa actuală a lui Cristos în Biserică”, la legătura dintre credincioşi şi păstorii lor. În alte cuvinte, a explicat Benedict al XVI-lea, „Tradiţia este continuitatea organică a Bisericii, Templul Sfânt al lui Dumnezeu Tatăl, ridicat pe temelia Apostolilor şi ţinut laolaltă de piatra unghiulară, Cristos, prin lucrarea dătătoare de viaţă a Spiritului”.

Aşadar pe o piatră nemuritoare, care este Cristos cel Înviat, se perpetuează Biserica de două mii de ani:
• Tradiţia nu este transmiterea de lucruri sau de cuvinte, o colecţie de lucruri moarte, tradiţia este fluviul viu care ne leagă cu originile. Marele fluviu care ne duce la portul veşniciei. Astfel fiind în acest fluviu viu se verifică mereu din nou cuvântul pe care l-am auzit la început, cuvântul Domnului: eu sunt cu voi în toate zilele vieţii, până la sfârşitul lumii (27 martie 2006).

Certitudinea mângâietoare a prezenţei lui Isus alături de ai săi, de-a lungul fiecărei zile din istorie, trebuie să fie transmisă în mod clar - a indicat în multe împrejurări Pontiful - mai presus de toate tinerilor, care vor fi constructorii Bisericii de mâine.

O Biserică, le-a spus într-o zi Papa, care se poate schimba în aspectul exterior al stilurilor, dar nu în centrul ei de bază, Cristos „piatra unghiulară”:
• Voi înşivă sunteţi chemaţi să fie artizanii creşterii voastre morale, culturale şi spirituale. Vă revine vouă, deci, să primiţi liber în inimă, în inteligenţă şi în viaţă patrimoniul de adevăr, de bunătate şi de frumuseţe care s-a format de-a lungul secolelor şi care are în Cristos piatra sa unghiulară. Vă revine vouă să reînnoiţi şi să dezvoltaţi mai departe acest patrimoniu, eliberându-l de atâtea minciuni şi urâţenii care adesea îl fac de nerecunoscut şi provoacă în voi neîncredere şi dezamăgire (23 februarie 2008).

„Templul de cărămizi - a afirmat într-o altă ocazie papa Benedict - este simbol al Bisericii vii, comunitatea creştină, pe care deja apostolii Petru şi Paul o înţelegeau ca ’edificiu spiritual’, construit de Dumnezeu cu „pietrele vii” care sunt creştinii, deasupra singurului fundament care este Isus Cristos”:
• Dumnezeu vrea să se edifice în lume un templu spiritual, o comunitate care să i se închine în duh şi adevăr (Cf In 4,23-24). Dar această împrejurare ne aminteşte şi importanţa edificiilor materiale, în care comunităţile se adună pentru a celebra laudele lui Dumnezeu (9 noiembrie 2009).

Potrivit Papei, fiecare comunitate „are de aceea datoria de a păzi cu grijă propriile edificii sacre, care constituie un preţios patrimoniu religios şi istoric”, deoarece „frumuseţea şi armonia bisericilor destinate să dea laudă lui Dumnezeu” se prezintă clar ca o invitaţie pentru noi „fiinţe umane, mărginite şi păcătoase, la a ne converti pentru a forma un ’cosmos’, o construcţie bine rânduită, în strânsă comuniune cu Isus, care, având în vedere structura Templului de la Ierusalim, constituie adevărata „Sfântă a Sfintelor”.

Aici serviciul audio: