Papa la Via Crucis la Colosseum în Vinerea Sfântă: Crucea lui Cristos schimbă lumea;
transformă trădarea în prietenie; renegarea în iertare; ura în iubire
(RV - 3 aprilie 2010) „Vinerea Sfântă este ziua celei mai mari speranţe”:
acest mesaj forte papa Benedict al XVI-lea l-a lăsat vineri seară
creştinilor care se pregăteau la marea priveghere din Noaptea Paştelui.
La Calea Crucii desfăşurată la Colosseum în Roma antică Succesorul lui Petru
a încurajat credincioşii să considere Patima lui Cristos drept semn al iubirii lui
Dumnezeu care învinge totul, până şi ura şi care poate face să se nască prietenia
chiar din trădare.
Speranţa: acesta este cuvântul
cheie oferit de episcopul Romei miilor de credincioşi reuniţi la amfiteatrul roman
Flaviu, denumit ulterior Colosseum. În vinerea în care crucea lui Cristos străjuieşte
inimile creştinilor trezind conştiinţa păcatului, papa Benedict i-a încurajat de mai
multe ori să privească dincolo de durere, pentru că în împărtăşirea Patimii lui Isus
se poate vedea iubirea fără margini a lui Dumnezeu care s-a dat cu totul omului, iubire
ce este izvor de har, de eliberare şi pace.
Deci întunericul morţii, a explicat
Pontiful, nu este sfârşitul a toate, deoarece prevesteşte zorii „biruinţei iubirii
lui Dumnezeu, aurora luminii care permite ochilor inimii să vadă în mod nou viaţa,
dificultăţile, suferinţa: • De când Isus s-a lăsat coborât în
groapă, mormântul şi moartea nu mai sunt loc fără speranţă, unde istoria se termină
în eşecul cel mai total, unde omul atinge limita extremă a neputinţei sale. Vinerea
Sfântă este ziua celei mai mari speranţe, cea maturizată pe Cruce.
În timp ce Isus moare, în timp ce îşi dă ultima suflare, strigând cu
glas puternic: ’Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu’(Lc 23,46). Încredinţându-şi existenţa ’dăruită’ în mâinile Tatălui, el ştie
că moartea sa devine izvor de viaţă, aşa cum sămânţa în pământ trebuie să se rupă
pentru ca planta să poată răsări.
„Dacă bobul de grâu, căzut în pământ, nu
moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24). Benedict al XVI-lea
a reamintit apoi că viaţa înfloreşte în plină vigoare dacă omul se leapădă de sine,
dacă trece dincolo de mica sa dimensiune şi se deschide altora şi lumii. Întocmai
ca Isus, care este bobul care cade în pământ, se frânge, se rupe, moare şi de aceea
poate să aducă rod.
La fel, Crucea nu este punctul în care totul se termină: •
Din ziua în care Cristos a fost înălţat pe ea, Crucea, care apare ca semn
al abandonării, al solitudinii, al falimentului a devenit un nou început: din adâncul
morţii se înalţă promisiunea vieţii veşnice.Pe Cruce străluceşte deja
splendoarea biruitoare a aurorei zile de Paşti.
Şi atunci a contempla Calea
Crucii nu este altceva decât „a învăţa imensa lecţie de iubire pe care Dumnezeu ne-a
dat-o pe Cruce”. Pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorinţă de a ne converti
inima trăind în fiecare zi aceeaşi iubire, singura forţă capabilă să schimbe lumea.
O iubire care e susţinută de harul Învierii încât: • Insuccesele, dezamăgirile,
amărăciunile noastre, care par să marcheze prăbuşirea a toate, sunt luminate de speranţă.
Actul iubirii Crucii este confirmat de Dumnezeu Tatăl iar
lumina strălucitoare a Învierii învăluie şi transformă totul: din trădare poate să
se nască prietenia; din renegare, iertarea; din ură, iubirea.
Papa a încheiat
cu invocaţia: Dă-ne, Doamne, să ne purtăm cu iubire crucea, crucile noastre zilnice,
în siguranţa că ele sunt luminate de strălucirea Paştelui.
Aici serviciul
audio:
Iubirea
lui Dumnezeu pe Cruce este unica forţă capabilă să schimbe lumea, să transforme moartea
în viaţă, trădarea în prietenie, ura în iubire: a spus Papa la terminarea ritului
Via Crucis - Calea Crucii celebrat cum mare participare de credincioşi din toată lumea
prezenţi zilele acestea la Roma şi vizionat de milioane de telespectatori cu ajutorul
celor 60 de canale de televiziune care au transmis în direct sugestiva şi impresionanta
devoţiune. Iată textul integral al discursului:
Iubiţi fraţi
şi surori, În rugăciune, cu sufletul recules şi pătruns de emoţie, am parcurs seara
aceasta drumul Crucii. Cu Isus am urcat pe Calvar şi am meditat asupra suferinţei
sale, redescoperind cât de profundă este iubirea pe care el a avut-o şi o are pentru
noi.
Dar în acest moment nu vrem să ne mărginim la o compasiune dictată doar
de slabele noastre sentimente; vrem mai degrabă să ne simţim părtaşi de suferinţa
lui Isus, vrem să-l însoţim pe Învăţătorul nostru împărtăşind Patima sa în viaţa noastră,
în viaţa Bisericii, pentru viaţa lumii, deoarece ştim că tocmai în Crrucea Domnului,
în iubirea fără limite, care se dăruieşte total pe sine, stă izvorul harului, al eliberării,
al păcii şi al mântuirii.
Textele, meditaţiile şi rugăciunile Căii Crucii ne-au
ajutat să privim la acest mister al Patimii pentru a învăţa imensa lecţie de iubire
pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe Cruce, pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorinţă
de a ne converti inima, trăind în fiecare zi aceeaşi iubire, unica forţă capabilă
să schimbe lumea.
În această seară l-am contemplat pe Isus în chipul său plin
de durere, batjocorit, insultat, desfigurat de păcatul omului; mâine noapte îl vom
contempla în chipul său plin de bucuri, iradiant şi luminos. De când Isus a coborât
în mormânt, mormântul şi moartea nu mai sunt loc fără speranţă, unde istoria se închide
în eşecul cel mai total, unde omul atinge limita extremă, cea maturizată pe Cruce,
în timp ce Isus moare, în timp ce îşi dă ultima suflare, strigând cu glas puternic:
„Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46). Încredinţându-şi
existenţa „dăruită” în mâinile Tatălui, el ştie că moartea sa devine izvor de viaţă,
precum sămânţa în pământ trebuie să se rupă pentru ca planta să poată răsări: „Dacă
bobul de grâu, căzut în pământ, nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult
rod” (In 12,24). Isus este bobul care cade în pământ, se frânge, se rupe, moare
şi de aceea poate să aducă rod. Din ziua în care Cristos a fost înălţat pe ea, Crucea,
care apare ca semn al abandonării, a solitudinii, a falimentului a devenit un nou
început: din adâncul morţii se înalţă promisiunea vieţii veşnice. Pe Cruce străluceşte
deja splendoarea biruitoare a aurorei zile de Paşti.
În tăcerea acestei nopţi,
în tăcerea care învăluie Sâmbăta Sfânt, atinşi de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,
trăim în aşteptarea zorilor zilei a treia, aurora biruinţei iubirii lui Dumnezeu,
aurora lumii care permite ochilor inimii să vadă în mod nou viaţa, dificultăţile,
suferinţa. Insuccesele, dezamăgirile, amărăciunile noastre, care par să marcheze prăbuşirea
a toate, sunt luminate de speranţă. Actul iubirii Crucii este confirmat de Tatăl şi
lumina strălucitoare a Învierii învăluie şi transformă totul: din trădare poate să
se nască prietenia; din renegare, iertarea; din ură, iubirea.
Dă-ne, Doamne,
să ne purtăm cu iubire crucea, crucile noastre zilnice, în siguranţa că ele sunt luminate
de strălucirea Paştelui. Amin.