Ioan Paul al II-lea şi Paştele: Crucea este leagănul omului nou. Nu pierdeţi niciodată speranţa în victoria binelui

(RV - 2 aprilie 2010) Pe 2 aprilie 2005, cu moartea lui Ioan Paul al II-lea, se încheia unul din cele mai extraordinare Pontificate din istoria Bisericii. În a cincia aniversare a morţii lui Karol Wojtyla, care coincide cu Vinerea Sfântă, ne întoarcem cu ani în urmă, la aprilie 1979, la primul Paşti celebrat de Ioan Paul al II-lea.
• Secvenţe muzicale.
Cine este Cristos? Era pe 5 aprilie 1979 când Ioan Paul al II-lea punea această întrebare numeroşilor studenţi şi profesori universitari care participau la o Liturghie de pregătire pentru Paşti. „Papa veni de departe” conducea de şase luni barca lui Petru şi de o lună de zile publicase documentul „Redemptor Hominis”. Prima sa enciclică care trasează programul Pontificatului său. Un program condensat într-un cuvânt, într-o Persoană: Cristos. Karol Wojtyla aminteşte tinerilor din Roma că Isus, Fiul lui Dumnezeu, „a acceptat necesitatea morţii”, a „acceptat realitatea morţii umane”.

Şi tocmai de aceea Isus este acela „care a realizat o răsturnare fundamentală în modul de a înţelege viaţa”:
• A arătat că viaţa este o trecere, nu doar la limita morţii, ci la o viaţă nouă. Astfel Crucea pentru noi a devenit catedra supremă a adevărului lui Dumnezeu şi a omului. Toţi trebuie să fim elevi - ’la zi sau la fără frecvenţă” ai aceste catedre. Atunci vom înţelege că Crucea este şi leagănul omului nou'.

Acelei Cruci, Papa polonez care vine dintr-o pământ martir îşi îndreaptă privirea pe 13 aprilie la tradiţionala „Calea Crucii” la Colosseum. „Privind această Cruce, crucea începuturilor Bisericii” este îndemnul său, „trebuie să simţim şi să exprimăm o solidaritate deosebit de profundă cu toţi fraţii noştri în credinţă, care şi în epoca noastră sunt obiect de persecuţii şi discriminări”:
• Privind Crucea în Colosseum, să cerem lui Cristos ca să nu le lipsească - la fel ca cei care odinioară au îndurat aici martirajul - puterea Spiritului de care au nevoie.

Desigur, recunoaşte Ioan Paul al II-lea în Vigilia Pascală, „cuvântul moare se pronunţă cu un nod în gât”. „Ea este de fiecare dată ceva tulburător”. Dar creştinul ştie că Cristos, prin cruce, a învins moartea. Şi chiar în întunericul nopţii putem vedea deja luminile aurorei:
• Iată noaptea Marii Aşteptări. Aşteptăm în credinţă, aşteptăm cu toată fiinţa noastră umană pe Acela, care în zori a frânt tirania morţii şi a revelat Puterea divină a Vieţii: el este Speranţa noastră.

Şi această speranţă, adevărata Speranţă, Ioan Paul al II-lea o anunţă lumii pe 15 aprilie 1979 în mesajul său Urbi et Orbi în duminica Paştelui:
• Cât este de grăitoare pentru noi această Zi, care vorbeşte cu tot adevărul despre originea noastră. Piatra unghiulară a întregii noastre construcţii este însuţi Isus Cristos. Această piatră, aruncată de zidari, pe care Dumnezeu a iradiat-o cu lumina învierii, se află pusă la însăşi temelia credinţei noastre, a speranţei şi iubirii noastre.

În Ziua Celui Înviat, în „Ziua speranţei universale”, Karol Wojtyla îi invită pe toţi să descopere din nou propria vocaţie pe care fiecare o primeşte deja în Botez. O misiune, subliniază, însufleţită „de bucuria învierii”. Şi încheie cu o invocaţie de speranţă, ce răsună puternic şi astăzi ca şi atunci. Ziua de Paşti este începutul unui timp nou:
• Omul nu poate niciodată să piardă speranţa în biruinţa binelui. Această zi să devină astăzi pentru noi începutul noii speranţe.