Papa la Liturghia Duminicii Floriilor: în urmarea lui Cristos suntem legaţi de el ca o echipă de alpinişti spre adevărata înălţime a condiţiei umane

(RV - 28 martie 2010) Înainte de rugăciunea „Angelus-Îngerul Domnului” la Liturghia oficiată în Piaţa Sfântul Petru plină până la refuz de credincioşi din toată lumea, Benedict al XVI-lea se oprise asupra temei fundamentale exprimate în Duminica Floriilor: urmarea, calea lui Cristos ca drumul cel drept pentru a fi oameni. „A fi creştini este un drum”, a spus Papa, „un a merge împreună cu Isus Cristos” spre iubire, spre Dumnezeu. Un îndemn adresat în special tinerilor în a XXV-a Zi Mondială a Tineretului. În urmarea lui Cristos, a subliniat Pontiful, se realizează „un urcuş spre adevărata înălţime a condiţiei de oameni”.

Omul „poate alege o cale comodă şi evita orice oboseală”, poate „să coboare”, „să se scufunde în mlaştina minciunii şi a necinstei”. Isus în schimb ne indică o altă cale:
• Isus păşeşte înaintea noastră, şi se îndreaptă spre înalt. El ne conduce spre ceea ce este mare, pur, ne conduce spre aerul curat al înălţimilor: spre viaţa conformă adevărului; spre curajul care nu se lasă intimidat de „vorbăria” opiniilor dominante; la răbdarea care îl suportă şi îl susţine pe celălalt. El conduce spre disponibilitatea pentru cei suferinzi, pentru cei abandonaţi; spre fidelitatea care stă de partea celuilalt chiar când situaţia devine dificilă. Conduce spre disponibilitatea de a veni în ajutor; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici chiar de ingratitudine. El ne conduce spre iubire - ne conduce spre Dumnezeu.

Isus, povesteşte Evanghelia, „mergea înaintea tuturor urcând spre Ierusalim”, oraşul în care se află Templul lui Dumnezeu, pentru a celebra cu Israel Paştele. Se duce la această sărbătoare, a explicat Papa, ştiind că el însuşi este Mielul ce va fi jertfit. Dar, a adăugat, „Isus ştie că viaţa sa va trece peste, dincolo, nu va avea în cruce sfârşitul ei. Ştie că însăşi calea sa va sfâşia vălul dintre această lume şi lumea lui Dumnezeu”:
• Ştie că trupul său înviat va fi noul sacrificiu şi noul Templu; că în jurul Lui, din ceata Îngerilor şi a Sfinţilor, se va forma noul Ierusalim care este în cer şi totuşi este deja şi pe pământ, deoarece în patima sa El a deschis hotarul dintre cer şi pământ.

Calea sa conduce dincolo de vârful muntelui unde e Templul până la înălţimea lui Dumnezeu însuşi: aceasta este ascensiunea la care El ne invită pe noi toţi. El rămâne mereu alături de noi pe pământ şi este mereu ajuns deja la Dumnezeu, El ne călăuzeşte pe pământ şi dincolo de acest pământ.

A păşi împreună cu Isus - a afirmat - înseamnă întotdeauna şi a păşi într-un „noi”, într-o comunitate a acelora care vor să-l urmeze. Deoarece drumul până la viaţa adevărată, până la a fi oameni conformi cu modelul care este Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, depăşeşte propriile noastre forţe, mersul nostru este întotdeauna şi un a fi purtaţi. Ne găsim, pentru a spune astfel, într-o echipă de alpinişti, prinşi de aceeaşi frânghie cu Cristos, şi împreună cu el în urcuşul spre înălţimile lui Dumnezeu. El ne trage şi ne susţine. Face parte din urmarea lui Cristos a ne lăsa integraţi în această echipă; a accepta că nu putem urca singuri. Face parte din urmarea lui Cristos acest act de umilinţă, intrarea în pluralul „noi” al Bisericii; a se ţine de echipă, responsabilitatea comuniunii - a nu rupe rândul stăruind cu îndârjire şi aroganţă într-o acţiune. A crede umil cu Biserica, la fel ca a fi bine integraţi în echipa care urcă spre Dumnezeu, este o condiţie esenţială a urmării lui Isus.
• Din faptul de a fi împreună în aceeaşi echipă de alpinişti face parte şi a nu ne comporta ca patroni ai Cuvântului lui Dumnezeu, a nu urma o idee greşită de emancipare. Umilinţa faptului de „a fi cu” este esenţială pentru urcuş. Face parte din urmare şi ca în Sacramente să ne lăsăm mereu din nou prinşi de mână de Domnul; să ne lăsăm purificaţi şi întăriţi de el; să acceptăm disciplina urcuşului, chiar dacă suntem obosiţi.

Trebuie să spunem, a adăugat Sfântul Părinte, şi că din urcarea spre înălţimea lui Isus Cristos „face parte Crucea” care în ultima analiză „este expresia a ceea ce iubirea vrea să însemne: numai ci se pierde pe sine, se găseşte”. Papa a amintit astfel pelerinajul său în Ţara Sfântă, emoţia pe care a trăit-o aflându-se la Nazaret, la Betleem, la Mormântul gol. Credinţa în Isus Cristos nu este o invenţie legendară”, dar, a spus, „se bazează pe o istorie care s-a întâmplat în mod real”, o istorie pe care o putem „contempla şi atinge”. „A urma căile exterioare ale lui Isus - a continuat - trebuie să ne ajute să păşim cu mai mare bucurie şi cu o nouă certitudine pe calea interioară pe care el ne-a indicat-o şi care este el însuşi:
• Când mergem în Ţara Sfântă ca pelerini, ne ducem însă - iar acesta este al doilea aspect - şi ca mesageri ai păcii, cu rugăciunea pentru pace; cu invitaţia către toţi de a face în acel loc, care poartă în nume cuvântul „pace”, tot posibilul pentru ca el să devină cu adevărat un loc de pace. Astfel acest pelerinaj este în acelaşi timp - ca al treilea aspect - o încurajare pentru creştini de a rămâne în ţara lor de origine şi de a se angaja intens în ea pentru pace.

Papa a încheiat omilia amintind invocaţia pelerinilor la intrarea în Oraşul Sfânt: „Pace în cer şi mărire în înaltul cerului”. Ştiu de fapt că „pe pământ nu este pace”:
• Astfel această aclamaţie este expresia unei chin profund şi, totodată, este rugăciune de speranţă: Cel care vine în numele Domnului să poarte pe pământ ceea ce este în ceruri. Regalitatea sa să devină regalitatea lui Dumnezeu, prezenţă a cerului pe pământ. Biserica înainte de consacrarea euharistică, cântă cuvântul Psalmului cu care Isus a fost salutat înainte de intrarea sa în Oraşul Sfânt: ea îl salută pe Isus care Rege care, venind de la Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu intră în mijlocul nostru. Şi astăzi acest salut de bucurie este mereu rugă stăruitoare, suplică şi speranţă.
 
Aici szerviciul audio: