Suferinţele acestui moment vor duce la o mai mare puritate a Bisericii: părintele Cantalamessa în ultima predică de Postul Mare

(RV - 26 martie 2010) „Cristos suferă mai mult decât noi din cauza umilirii preoţilor săi şi a mâhnirii Bisericii sale. Dacă permite aceasta, este deoarece cunoaşte binele care poate veni din ea în vederea unei mai mari purităţi a Bisericii”. Cu aceste cuvinte, predicatorul pontifical, părintele Raniero Cantalamessa, a încheiat vineri dimineaţă a treia şi ultima meditaţie de Postul Mare, centrată pe ispitirile care poate să pună în criză preoţia.

În interiorul Bisericii, aşa cum o demonstrează ultimele evenimente, e „nevoie de o purificare”, şi aceasta „începând de la cler”. Cu obişnuita francheţe, însoţită de tonuri de pasionată apărare a vocaţiei preoţeşti, părintele Cantalamessa a terminat ciclul de meditaţii de Postul Mare 2010, oprindu-se asupra ispitelor în care poate cădea un preot în timpul ministerului său. Au inspirat o parte a reflecţiei predicatorului pontifical cele şapte scrisori către comunităţile creştine conţinute în cartea Apocalipsului.

În cea către Biserica din Smirna, a spus, iese în evidenţă între altele, apelul la fidelitate din partea preoţilor. Şi observând cum termenul „fidelitate” poate fi înţeles într-o dublă accepţie, „de perseverenţă, de constanţă”, dar şi de „loialitate, cinste şi corectitudine” - în alte cuvinte, calităţile unui preot - părintele Cantalamessa a observat:
• Acestei fidelităţi i se opune trădarea încrederii Bisericii şi a lui Cristos, viaţa dublă, neîndeplinirea îndatoririlor propriei stări, mai ales în ceea ce priveşte celibatul şi castitatea. Ştim din dureroasa experienţă cât de mari daune poate provoca Bisericii şi sufletelor acest tip de infidelitate. Este încercarea poate cea mai dură pe care Biserica o traversează în acest moment”.

În aceasta ca şi în celelalte şapte, a explicat părintele Cantalamessa, vibrează sub nuanţe diferite un unic apel la convertire. În cea către creştinii din Smirna, Cristos este dur mai ales cu cei lâncezi în credinţă, Şi tocmai acestea, a comentat predicatorul franciscan, „lâncezeala unei părţi a clerului, lipsa de zel şi inerţia apostolică” sunt relele care „slăbesc Biserica mai mult chiar decât scandalurile ocazionale din partea unor preoţi”:
• Nu trebuie generalizat, bineînţeles: Biserica de azi este bogată în preoţi sfinţi care îşi îndeplinesc în tăcere datoria. În linie generală, cine cunoaşte puţin istoria Bisericii ştie că nivelul clerului de azi este mult mai bun decât cel al altor epoci ale Bisericii. Un laic activ în viaţa Bisericii îmi spunea cu tristeţe: ’Populaţia ţării noastre, în ultimii douăzeci de ani a crescut cu peste trei milioane de locuitori, dar noi catolicii am rămas la numărul de dinainte. Ceva nu funcţionează în Biserica noastră’. Cunoscând acel cler pentru că am predicat, ştiam că ceva nu mergea: preocuparea multora dintre ei nu erau sufletele, dar banii şi comoditatea.

În sprijinul acestei critici fără înconjur de cuvinte - care prin contrast face să iasă în evidenţă sobrietatea de gesturi şi cuvinte care trebuie să fie proprie unui preot - părintele Cantalamessa a adus exemplul Sfintei Tereza de Avila care, în scrierile sale, mărturiseşte că a căutat o perioadă de timp să conjuge forţat lucrurile lui Dumnezeu cu cele ale lumii, condamnându-se în fond la nefericire. Scria marea mistică spaniolă din secolul al XVI-lea:
• ’Cădeam şi mă ridicam din nou, dar mă ridicam aşa de rău încât iar cădeam (…) Pot spune că viaţa mea era dintre cele mai penibile din câte se pot imagina, pentru că nu mă bucuram de Dumnezeu şi nici nu mă simţeam mulţumită de lume. Când eram în momente libere, de distracţii lumeşti gândul la ceea ce îi datoram lui Dumnezeu mă făcea să le petrec cu chin iar când eram cu Dumnezeu veneau să mă tulbure cele ale lumii’. Mulţi preoţi, cred, ar putea descoperi în aceasta analiză motivul profund al propriei insatisfacţii şi nemulţumiri.

Şi continuând meditaţia asupra altor posibile cauze de criză pentru o vocaţie - de la ispita banului la indiferenţa faţă de suflete, înlocuită cu preferinţa pentru viaţa comodă - părintele Cantalamessa a recunoscut asociaţiilor bisericeşti de laici acea capacitate şi forme de zel care uneori le lipsesc preoţilor. Trebuie să fim, a exclamat, modele pentru turmă” şi nu „patronii credinţei” sale; săraci cum a fost Sfântul Paroh de Ars; capabili să se lase deranjaţi de exigenţele apostolatului fără a ceda ispitei de „a limita libertatea lui Cristos”: rugăciune, da, „dar care să nu compromită odihna”, ascultare de Dumnezeu, dar care să nu abuzeze de disponibilitatea” preotului, castitate, dar care să nu impună renunţarea de a avea o idee despre ceea ce se întâmplă în lume”.

Şi răsturnând fraza lui Cristos „eu stau la uşă şi bat”, a adăugat:
• În noi preoţii Cristos nu bate ca să intre, ci ca să iasă. La Botez am primit duhul lui Cristos, dar se poate întâmpla ca Duhul său să sfârşească prin a fi întemniţat şi închis de inima de piatră cu zidul ce i se ridică în jur, nu are posibilitatea să se extindă şi să pătrundă facultăţile, faptele, sentimentele persoanei. Când citim afirmaţia lui Isus: „Eu stau la uşă şi bat”, ar trebui să înţelegem că El nu bate din exterior, pentru a intra, ci bate dinăuntru pentru a ieşi.

Meditaţia, introdusă de plângerea prorocului Ieremia, care dezamăgit de preoţia sa optează iniţial să-i întoarcă spatele lui Dumnezeu, a fost încheiată de părintele Cantalamessa cu cuvintele pe care acelaşi Ieremia le descoperă înlăuntrul său când înţelege că Dumnezeu nu-l va părăsi dacă el va fi în stare să se convertească. Tocmai de această conştiinţă, de această tărie de credinţă, a încheiat predicatorul capucin, au nevoie Papa şi Biserica în această delicată fază plină de suferinţă:
• Ceea ce este de trebuinţă, în acest moment, este o tresărire de speranţă (…) Cristos suferă mai mult decât noi din cauza umilirii preoţilor săi şi a mâhnirii profunde a Bisericii sale. Dacă o permite, este deoarece cunoaşte binele care din ia poate veni în vederea unei purităţi mai mari a Bisericii (…) Invitaţia lui Cristos ’Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă’, ştim că era adresată în primul rând ucenicilor, apostolilor pe care îi avea în jur, şi deci azi nouă preoţilor. Nouă ne zice: ’Veniţi la mine, la mine, nu la voi înşivă, la resursele voastre. Veniţi la mine şi veţi găsi odihnă.
 
Aici serviciul audio: