Frumuseţea preoţiei într-un timp de suferinţă: în legătură cu scrisoarea Papei către catolicii irlandezi, comentariile mons. Semeraro şi prof. Andreoli

(RV - 23 martie 2010) În această perioadă liturgică forte a Postului Mare, Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea către credincioşii din Irlanda în problema scandalului abuzurilor sexuale suscită profunde reflecţii în Biserică, dincolo de hotarele irlandeze. Un document definit, din mai multe părţi, fără precedent care invită pe toţi la un drum de reînnoire.

În privinţa stilului şi conţinutului Scrisorii Papei, ascultaţi un interviu cu mons. Marcello Semeraro, episcop de Albano:
• Sunt cuvinte foarte grave şi foarte ponderate, cele pe care Sfântul Părinte le-a folosit în Scrisoarea sa, şi cred că exprimă şi ne lasă şi nouă posibilitatea de a intra în sufletul său. Aş vrea să amintesc titlul recentei sale Scrisori enciclice, „Caritas in veritate”: cred că de această temă atât de dureroasă Papa se apropie şi s-a apropiat exact cu iubire şi în adevăr. În adevăr, deoarece el consideră gravitatea situaţiei şi nu dă înapoi în a încerca, în a face şi propune o analiză a cauzelor care au putut pe termen scurt şi lung crea această situaţie atât de dureroasă; pe de alta, Papa cu foarte mare iubire face propunerea pe care toţi trebuie să o primim când invită la parcurgerea unui drum pe care îl sintetizează în aceste trei momente: vindecare, reînnoire şi reparare.

Este un pasaj foarte frumos, în paragraful 4, unde spune: „În ultimele decenii, totuşi, Biserica din ţara voastră a trebuit să se confrunte cu noi şi grave provocări derivate din rapida transformare şi secularizare a societăţii irlandeze”. Papa caută într-un oarecare mod să situeze aceste abuzuri care s-au verificat în Biserică?
• Papa, desigur, face referinţă la procesele de rapidă transformare, la secularizare şi prin urmare şi la căderea unor pilaştri de bază care sunt referinţa la Sacramente - atât sacramentul Pocăinţiei, cât şi cel al Euharistiei. Însă, împreună cu această viziune puţin generală despre căderea vieţii creştine, Papa indică o altă serie de cauze, care atinge mai direct pe cine are responsabilitatea conducerii pastorale în comunitatea creştină. Înainte de toate, de proceduri inadecvate pentru a determina aptitudinea candidaţilor la preoţie şi la viaţa călugărească: acesta este un punct fundamental valid, bineînţeles, nu doar în Irlanda dar şi la noi şi pretutindeni!

Cum se poate distinge? Nu e cu putinţă, în cele din urmă, unele erori de evaluare tot se strecoară…
• În formarea viitorilor preoţi trebuie evitate scurtăturile, şi trebuie respectaţi timpii. Seminarul înseamnă viaţă comună, tineri, viitori preoţi care trăiesc împreună cu educatorii, cu preoţii, cu profesorii. Şi trăirea împreună prelungită nu poate să nu deschidă ochii asupra realităţilor de promovat şi celor de corectat sau a celor în care trebuie să se intervină. În al treilea rând, chemaţi să discearnă asupra viitorilor preoţi nu sunt doar educatorii din seminar dar e nevoie şi de o participare în sânul comunităţilor parohiale de unde vin. E nevoie de un discernământ atent.


În legătură cu Scrisoarea Papei şi rolul preoţilor în societatea de azi, redacţia noastră centrală l-a intervievat pe psihiatrul Vittorino Andreoli, autor al cărţii „Preoţi. Călătorie între oamenii sacrului”:
• Mie mi se pare că cele două puncte fundamentale au fost condamnarea păcatului şi iubirea pentru păcătos. Căci, vedeţi, din punctul meu de vedere - eu sunt un psihiatru - eu mă gândesc la victime şi la durerea victimelor şi deci la condamnarea acestui comportament; dar nu pot uita, însă, că pedofilia este considerată de Organizaţia mondială a sănătăţii o boală. Deci, dacă este aşa, trebuie şi să ne gândim şi la tratarea persoanelor care au căzut în mod responsabil şi prin urmare, desigur, cu tot parcursul justiţiei, sunt în orice caz bolnavi!

Aţi scris o carte despre preoţi: câte priveşte laicii, credincioşii de rând, pot să-i ajute pe proprii parohi să depăşească un moment dureros?
• Trebuie spus că preotul este un personaj al societăţii noastre, este o figură care îşi dedică propria viaţă unei misiuni care pare o nebunie, în raport cu mersul acestei societăţi ce tinde spre succes, spre ban….Pot exista tulburări, boli, dificultăţi pentru a putea îndeplini această misiune. Eu cred că e necesar tocmai a stabili o relaţie cu propriul preot: aceste figuri ale sacrului trebuie să fie şi ajutate, pentru că există problema solitudinii, problema - câteodată - a depresiei...părerea mea este că ajutorul trebuie să fie oarecum reciproc.

Marea majoritate a cazurilor de pedofilie, ştim, se întâmplă în familie. Cu toate acestea, sunt unii care în aceste zile s-au hazardat să asocieze aproape automat celibatul preoţesc şi pedofilia, ca şi cum problema ar fi celibatul…
• Vedeţi, acest lucru nu are absolut nici o legătură! Dacă vă gândiţi că pedofilia este în mare parte legată de persoane care sunt căsătorite şi care, deci, au, evident, o viaţă sexuală cu propria soţie, trebuie deci considerată un lucru separat; e o chestiune patologică. A voi să legi cele două fenomene înseamnă a nu fi înţeles pe de o parte tulburarea reprezentată de pedofilie, şi pe de alta a nu fi dat sensul extraordinar pe care îl are în schimb ideea de castitate care este, tocmai, o modalitate de a se dărui tuturor şi a nu se lega de o persoană singulară. Pe scurt, a renunţa la viaţa sexuală, la a avea o familie înseamnă a fi dispuşi la a fi părinţi pentru toţi.

Aici serviciul audio: