Din învăţătura lui Benedict al XVI-lea despre distribuţia echitabilă a bogăţiei plecând de la parabola evanghelică "Bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac"

(RV - 4 martie 2010) Evanghelia Liturghiei de joi în a doua săptămână din Postul Mare prezintă parabola bogatului şi a lui Lazăr, simboluri pentru sărăcia care invocă ajutor şi egoismul care are ochi numai pentru sine. Revine astfel tema dreptăţii şi a distribuţiei echitabile a bogăţiilor, tratată de mai multe ori în aceşti ani de Benedict al XVI-lea în discursurile sale. Parabola bogatului şi a lui Lazăr propusă de Sfântul Luca în cap.16 al Evangheliei sale a fost pusă de Papa într-un paragraf al primei sale enciclice „Deus caritas est” ca exemplu despre felul în care numai iubirea este calea răscumpărării omului. Propunem unele consideraţii ale Pontifului pe marginea fragmentului evanghelic pe care îl cunoaştem. Începe ca o poveste, căci e vorba de o parabolă:

„Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast iar la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube. El ar fi dorit să-şi astâmpere foamea cu ceea ce cădea de pe masa bogatului. Mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat” (Lc 16, 19-22).

Sărmanul Lazăr plin de răni în compania câinilor, aciuat ca unui dintre aceştia sub masa bogatului, aşteptând să cadă vreo firimitură de pe masă pentru a-şi potoli foamea. Şi el, bogatul, fără nume, care petrece zilnic, fără întrerupere, se vede după moarte zvârcolindu-se în chinuri. Lipsa dezinvoltă de solidaritate cu săracul sfârşeşte în chin cumplit. Întoarcerea e târzie. În zadar strigă după ajutor căci salvarea pare imposibilă.

Bogatul - a afirmat Papa într-o alocuţiune pentru rugăciunea Îngerul Domnului - întruchipează folosirea nedreaptă a bogăţiilor din partea celui care le întrebuinţează pentru un lux fără frâu şi egoist, gândindu-se doar la propria satisfacţie fără a se gândi deloc la cerşetorul care stă înaintea uşii sale”. Săracul din contra, reprezintă persoana căreia numai Dumnezeu îi poartă de grijă”:
• Pe cel care este uitat de toţi, Dumnezeu nu-l uită; cine nu valorează nimic în ochii oamenilor, este preţios în cei ai Domnului. Povestirea arată cum nedreptatea pământească este răsturnată de dreptatea divină: după moarte, Lazăr este primit ’în sânul lui Abraham’, adică în fericirea veşnică; în timp ce bogatul sfârşeşte în chinurile iadului (30 septembrie 2007).

În istoria omenirii, sărmanul Lazăr şi bogatul nemilostiv nu au încetat niciodată să existe: unul, care întinde mâna şi altul care, adesea, o ignoră. Astăzi milioanele de Lazări sunt cei care supravieţuiesc ca refugiaţi, care cerşesc firimiturile ca imigraţi, sunt cei cărora salariul mic sau şomajul tehnic le asigură două săptămâni de subzistenţă din patru ale lunii. În faţa lor, bogaţii nemilostivi sunt sistemele financiare pentru care solidaritatea este o voce pierdută în paginile unei enciclopedii, sau calculele unor guverne incapabile de rezultate când e vorba de politici sociale incisive pentru societăţile pe care le administrează sau inerte când e vorba să transforme în „Rezultate” concrete promisiunile Mileniului care continuă să română doar „Obiective”. „Foamea - a afirmat papa „Benedict în faţa membrilor FAO, în urmă cu trei luni şi jumătate - este semnul cel mai crud şi concret al sărăciei. Nu se poate continua să se admită opulenţă şi risipă, când drama foamei captă dimensiuni tot mai mari”.
• Si on vise l’élimination de la faim, l’action internationale...Dacă se ţinteşte la eliminarea foametei - a afirmat - acţiunea internaţională este chemată nu numai să favorizeze creşterea economică echilibrată şi posibil de susţinut sau durabilă şi stabilitatea politică, dar şi să caute noi parametri - în mod necesar etici şi apoi juridici şi economici - în măsură să inspire activitatea de cooperare pentru a construi un raport paritar între ţări care se găsesc într-un grad diferit de dezvoltare (16 noiembrie 2009).

De altfel, logica profitului şi cea a distribuţiei echitabile a bunurilor, a clarificat într-o împrejurare Benedict al XVI-lea, „nu sunt în contradicţie una cu alta, cu condiţia ca raportul dintre ele să fie bine ordonat”:
• Profitul este în mod natural legitim şi, într-o justă măsură, necesar pentru dezvoltarea economică. Ioan Paul al II-lea a scris următoarele în Enciclica Centesimus Annus: ’Economia modernă de întreprindere comportă aspecte pozitive, a căror rădăcină este libertatea persoanei, care se exprimă pe tărâm economic ca în atâtea alte domenii’. Totuşi, a adăugat, capitalismul nu trebuie considerat ca fiind singurul model valabil de organizare economică (23 septembrie 2007).

 
Aceasta, întrucât logica capitalismului, chiar şi în cea mai bună intenţie, este oricum fiica acelei simple „dreptăţi distributive” care, explica Pontiful în ultimul său mesaj pentru Postul Mare, se mărgineşte la a înlătura „cauzele exterioare” ale diferitelor mizerii, dar fără să ridice privirea spre orizonturile mai ample ale dreptăţii lui Dumnezeu. Şi „ tentaţia auto-suficienţei” a cărei derivă de egoism este înrădăcinată - aminteşte papa Benedict - într-o limită umană mai vicleană şi profundă:
• Această picătură de venin o numim păcat originar (…) Apare în noi suspiciunea că o persoană care nu păcătuieşte deloc este în fond plictisitoare; că lipseşte ceva în viaţa ei şi anume, dimensiunea dramatică a fiinţelor autonome; că face parte din adevărata fiinţă umană libertatea de a spune „nu”, de a coborî jos în întunericul păcatului şi a voi să faci de la sine; că numai atunci se poate exploata până la capăt toată vastitatea şi adâncimea realităţii de a fi oameni, de a fi cu adevărat noi înşine; că trebuie să încercăm această libertate şi împotriva lui Dumnezeu pentru a deveni în realitate pe deplin noi înşine. Într-un cuvânt, considerăm că răul în fond este un bine, că avem nevoie de el, cel puţin în parte, pentru a experimenta plinătatea existenţei ( Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri 8 dedcembrie 2005).

O eroare, obiectează Benedict al XVI-lea în Mesajul său, care ar putea fi evitată dacă s-ar înţelege că „la fel şi chiar mai mult decât de pâine” omul are nevoie mai ales de Dumnezeu, şi că doar în această confruntare cu Binele suprem capătă consistenţă şi constanţă binele făcut de oameni, dreptatea care se avântă spre gratuitatea iubirii:
• Omul care se îndreaptă spre Dumnezeu nu devine mai mic, dar mai mare, pentru că datorită lui Dumnezeu şi împreună cu El devine mare, devine divin, devine cu adevărat el însuşi. Omul care se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu nu se îndepărtează de alţii, retrăgându-se în salvarea sa privată; din contra, doar atunci inima sa se trezeşte cu adevărat şi el devine o persoană sensibilă şi de aceea binevoitoare şi deschisă (8 decembrie 2005).

Aici serviciul audio: