"Chemarea Apostolilor" la exerciţiile spirituale de Postul Mare în Vatican; figura exemplară a unui preot salezian, Giuseppe Quadrio

(RV - 25 februarie 2010) În Capela „Redemptoris Mater” a Palatului apostolic din Vatican, Benedict al XVI-lea şi membri ai Curiei Romane au trăit joi cea de-a cincia zi a exerciţiilor spirituale de Postul Mare. O zi pe urmele lui Isus, potrivit meditaţiilor propuse de predicator părintele Enrico Dal Covolo - axate pe istoria chemării primilor ucenici, dar şi pe figura preotului salezian Giuseppe Quadrio, proclamat recent Venerabil de episcopul Romei. În legătură cu semnificaţia chemării ucenicilor, propunem câteva pasaje din magisteriul ordinar al lui Benedict al XVI-lea.

Este probabil că foarte mulţi şi dintre cei care nu cred cunosc, atât sunt de renumite, elementele scenografice prin care Evangheliile încadrează ivirea primei scântei a Bisericii. O uşoară depresiune colinară ce ajunge să atingă apele Lacului Tiberiade, un grup de pescari obosiţi după o noapte de trudă şi nemulţumiţi de munca în zadar, căci n-au prins nimic, apoi un necunoscut, un nazarinean care se prezintă pe mal şi pe care unul dintre protagoniştii scenei, Andrei, îl prezintă cu entuziasm fratelui său, Petru, cu acest cuvinte: „L-am aflat pe Mesia!”.

Şi apoi pescuirea minunată care, explica Papa în una din catehezele sale, umple mrejele dar mai ales inima unui grup de aleşi care încă nu ştie, afirma, că „de acum înainte” destinul său „va fi intim legat de cel al lui Isus”:
• Aventura Apostolilor începe astfel, ca o întâlnire de persoane ce se deschid reciproc. Începe pentru ucenici o cunoaştere directă a Învăţătorului. Ei, de fapt, nu vor trebui să fie vestitorii unei idei, ci martorii unei persoane. Înainte de a fi trimişi să bine vestească, vor trebui ’să stea’ cu Isus, stabilind cu el un raport personal (22 martie 2006).

A sta cu Cristos înainte încă de a-l propovădui: o idee asupra căreia Papa insistă mult. „Apostolul - observă - este un trimis, dar, mai înainte de aceasta, este ’expert’ în cele ale lui Isus”, în persoana sa. Şi aceasta, în pofida imperfecţiunilor caracterului, deoarece chemarea primilor apostoli nu se deosebeşte substanţial de cea pe care Isus o adresează şi azi fiecărei persoane:
• În această privinţă, este util a reflecta că cei doisprezece Apostoli nu erau oameni desăvârşiţi, perfecţi, aleşi pentru ţinuta lor morală şi religioasă ireproşabilă. Erau desigur credincioşi, plini de entuziasm şi de zel, dar marcaţi de limitele lor omeneşti, uneori chiar grave. Deci, Isus nu i-a chemat pentru că erau deja sfinţi, ci pentru ca să devină astfel. La fel ca noi. Ca toţi creştinii (Duminică 15 iunie 2008).

În 2006, vorbind despre chemarea apostolilor, Benedict al XVI-lea definise drept „lipsită de fundament” interpretarea individualistă” a vestirii lui Cristos susţinută de „marele teolog liberal”, Adolf von Harnack. O lectură, obiectase, care vede venirea lui Cristos ca un act legat de fiecare om individual care îl primeşte, în timp ce misiunea lui Isus, a reafirmat Papa, are o „finalitate comunitară”:
• Misiunea lor nu este totuşi izolată, dar se situează în cadrul unui mister de comuniune, care implică întregul Popor al lui Dumnezeu şi se realizează în etape, de la vechiul la noul Legământ (…) De aceea, încă din primul moment al activităţii sale mântuitoare Isus din Nazaret tinde să adune împreună Poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă predica sa este o chemare la convertirea personală, el în realitate vizează continuu constituirea Poporului lui Dumnezeu pe care a venit să-l adune şi să-l salveze (Miercuri 15 martie 2006).

Cei doisprezece apostoli, a adăugat Pontiful în aceeaşi circumstanţă, „sunt semnul cel mai evident al voinţei lui Isus privitor la existenţa şi misiunea Bisericii, „garanţia că între Cristos şi Biserică nu există nici o opoziţie”:
• Este, de aceea, cu totul inconciliabil cu intenţia lui Cristos un slogan la modă în urmă cu câţiva ani: Isus da, Biserica nu! Acest Isus ales în mod individualist este un Isus de fantezie. Nu-l putem avea pe Isus fără realitatea pe care a creat-o şi în care se comunică. Între Fiul lui Dumnezeu făcut trup şi Biserica sa există o profundă, inseparabilă şi misterioasă continuitate în virtutea căreia Cristos este prezent astăzi în poporul său iar această prezenţă a sa în comunitatea în care el însuşi ni se dăruieşte mereu este motiv al bucuriei noastre...Da, Cristos este cu noi. Împărăţia lui Dumnezeu vine (Miercuri 15 martie 2006).

Până aici, pasaje din megisteriul ordinar al lui Benedict al XVI-lea.

La exerciţiile spirituale de Postul Mare din Vatican, predicatorul a propus figura unui apostol din timpurile noastre, preotul Giuseppe Quadrio, un salezian ca şi părintele Enrico Dal Covolo. Este un însemnat teolog, considerat un model de spirit sacerdotal, căruia Benedict al XVI-lea i-a recunoscut în urmă cu două luni titlul de Venerabil. Născut în 1920 şi decedat în 1963, cu o lună înainte de a împlini 42 de ani, intrase în rândul fiilor spirituali ai lui Ioan Bosco la vârsta de 13 ani. A devenit un maestru al spiritului, capabil să „înflăcăreze” teologia, cum reiese din titlul unei cărţi care vorbeşte despre spiritualitatea sa. Şi aşa cum bine ştiu adevăraţii ucenici ai lui Isus, părintele Giuseppe era şi un maestru al carităţii. Scria: „Atât timp cât lângă noi este cineva care suferă iar noi nici nu ne dăm seama, noi nu suntem creştini; câtă vreme aproape de noi e cineva care plânge, şi nouă nu ne pasă, nu ne îngrijim de el, noi nu suntem creştini (…), cât timp într-o naţiune e unul care trăieşte în apartamente spaţioase, pe jumătate neocupate iar alţii trăiesc într-o baracă sub arcurile unui pod, această naţiune nu are dreptul să se cheme creştină”.

Aici serviciul audio: