Cu Cristos în experienţa din pustiu pentru învingerea ispitelor prin puterea credinţei: predică la prima Duminică din Postul Mare

(20 februarie 2010) E ziua Domnului. „Iată, acum e timpul potrivit: iată, acum e ziua mântuirii”. Prin ritul auster al punerii cenuşii miercurea trecută am păşit în timpul de har şi de reînnoire spirituală a Postului Mare. Am ascultat îndemnul profetului Ioel: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima, cu post, cu plâns şi cu tânguire…Întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru!” (2,12-13). Am implorat cu regele David conştient de păcatul său” „Inimă curată zideşte în mine, Dumnezeule, şi duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu” (Ps 50,12). Am auzit şi îndemnul apostolului Pavel adresat corintienilor: „Vă implorăm, deci, în numele lui Cristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (1Cor 5,20).

Toate aceste îndemnuri vor să stabilească un dialog intens cu Dumnezeu în perspectiva unei vieţi noi cu Cristos cel mort şi înviat.

Astăzi în prima duminică a Postului Mare liturghia ne prezintă fragmentul Evangheliei după Luca în care Isus, condus de Duhul, merge şi rămâne în pustiu şi este ispitit de diavol. Nu mănâncă timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. Iar când a flămânzit, s-a apropiat de el Diavolul ca să-l ispitească. Isus şi diavolul se contrastează pe bază de citate biblice, care şi cum ar fi o dispută între rabini.

Poate cea mai importantă replică a lui Isus este cea dată la a doua ispitire: Diavolul l-a dus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi i-a zis: „Îţi voi da toată puterea şi slava acestei împărăţii, căci sunt ale mele şi le dau cui vreau eu. Dacă, aşadar, te vei închina înaintea mea, toate vor fi ale tale". Isus i-a răspuns: "Scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti»" (Lc 4,8). Este de fapt reluarea primei porunci din decalog: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine…Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini lui” (Ex 20,3.5). Adevărată mărturisire de credinţă.

De fapt, toate replicile lui Isus sunt o profesiune de credinţă: "«Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu»". (Lc 4, 5); «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!» (Lc 4, 12).

Profesiune de credinţă.
Postul Mare, timp de credinţă. Aşa putem intitula reflecţia noastră asupra cuvântului lui Dumnezeu în prima duminică a acestui timp liturgic abia inaugurat.
„Tatăl meu era un arameu pribeag care s-a dus în Egipt…Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit şi ne-au supus la grea robie… Domnul ne-a scos din Egipt…ne-a condus în acest loc şi ne-a dat această ţară, o ţară în care curge lapte şi miere” (Dt 26, 5-9). Este vechiul crez a lui Israel: Poporul recunoaşte că e chemat de Dumnezeu legământului; recunoaşte eliberarea din robie prin braţul puternic al lui Dumnezeu: recunoaşte că Domnul ia dat pământul făgăduinţei.
Dar şi fragmentul din Scrisoarea Sfântului Paul către Romani, c.10,9, este tot o profesiune de credinţă:: „Dacă tu mărturiseşti, cu gura ta, că Isus este Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit.”

Trăirea credinţei în esenţa şi puritatea ei.
Nu ne rămâne de făcut, decât ca în Postul Mare să reînnoim trăirea credinţei noastre creştine, în puritatea şi esenţialul ei. Cum?

Un cunoscut om de afaceri american şi-a anunţat prietenii cu mare emfază că are de gând facă un pelerinaj la locurile Bibliei, până la Muntele Sinai, pentru a citi sus pe acel munte cele zece porunci. Mark Twain - anii 1835-1910, cunoscutul autor al nuvelei „Broasca săltăreaţă din ţinutul Calaveras” şi al altor povestiri, i-a zis: „De ce nu rămâi acasă pentru a le pune în practică?”.

Este ceea ce ar trebui să ne propunem noi să facem în Postul Mare, începând chiar de azi, când medităm la Sfânta Liturghie despre Isus care - cum se citeşte în Evanghelia lui Luca 4,1-2 - a mers în pustiu ca să mediteze, şi a rămas acolo 40 de zile.

Pustiul, pentru cine ştie ceva din Biblie, este locul în care Israelul, ieşit din Egipt, a poposit timp de 40 de ani înainte de a intra în Palestina: şi este locul unde s-a maturizat ca popor credincios lui Dumnezeu, depăşind un mare număr de dificultăţi şi de ispite. Ispitirile lui Isus sunt povestite de evanghelistul Luca având în vederea tentaţiile lui Israel în pustiu.

Sunt ispitirile mesianice. Un proverb arab spune că „pustiul este grădina lui Allah”, nu deşertul în sine care este neprimitor, neospitalier şi îl poate conduce pe cine nu este obişnuit la deznădejde şi la moarte. În pustiu omul nu are pe ce să se bizuiască. Deşertul îl reduce pe om la esenţial, despuindu-l de orice supra structură, de superfluu şi de vanitate, orientându-l spre puţine lucruri esenţiale: apă, hrană, drum drept, un simplu adăpost care să-l protejeze, ziua de arşiţa soarelui iar noaptea de temperatura scăzută brusc şi să-le ferească de animalele feroce. Dar până şi acestea lipsesc. Nu are nici un punct de sprijin, de siguranţă. E singur cu Dumnezeu, în spaţiul imens de nisip, sub soarele dogoritor al zilei şi cerul înstelat al nopţii. Nu aude nimic decât glasul elementelor cosmice, esenţiale şi pure. Se simte mic. E cuprins de fior.
Aici, omul este singur cu Dumnezeu căruia îi poate spune spontan şi realist: „Tu eşti stânca mea, apărătorul meu, singurul meu bine: tu eşti Dumnezeul meu, nu am nimic şi pe nimeni în afară de tine.

Dar pustiul ca loc simbolic înseamnă fugă de zgomot, de distracţiile mundane şi de tot ceea ce îl împiedică pe om să mediteze asupra sensului vieţii.
Isus care este maestrul nostru spiritual în cel mai înalt grad, se supune experienţei dure a tăcerii celei mai absolute timp de 40 de zile, pentru a-şi formula liniile călăuzitoare ale vieţii misionare, pe care urma să o întreprindă.

În acest context se apropie ispititorul. Biblişti spun că ispitele sale au fost mesianice. Spus în cuvinte simple, era vorba pentru el de a face o alegere între Mesianismul politic şi Mesianismul religios.
Dacă ar fi decis să se prezinte ca Mesia politic, pe care Israelul îl aştepta, ar fi trebuit să aleagă calea puterii, a bogăţiei şi slavei acestei împărăţii, cea sugerată atât de convingător de Satana - care - cum am văzut deja în Evanghelia de azi - este cel care dă aceste daruri cui vrea el (v.8). În schimb, Isus a optat pentru Mesianismul religios, adică a decis să se abandoneze total în mâinile lui Dumnezeu şi planurilor sale asupra lui.

Dar acestea sunt şi ispitele omului. Acum poate apărea clar că ispitirile lui Isus descrise de Luca, sunt şi ispitele Bisericii şi ale creştinului. Sunt înainte de toate tentaţiile Bisericii, care timp de două mii de ani s-a găsit adesea în faţa unor alegeri dificile. Pentru a le depăşi, uneori s-a bizuit, mai mult decât pe Dumnezeu, pe forţa prestigiului ei, pe instituţiile sale solide şi pe normele dreptului.
În Evanghelie sunt deopotrivă descrise ispitirile creştinului, ale fiecărui creştin, care nu reuşeşte întotdeauna să înţeleagă că bunăstarea fizică, bogăţia şi puterea, de la cea familială la cea a instituţiilor publice, sunt de dificilă gestionare şi nu întotdeauna pot fi puse de acord cu profitul spiritual.

Cea mai gravă ispită este cea în domeniul religios. În fine, trebuie notat că ultima ispitire a lui Isus se desfăşoară „la Ierusalim”, care în Biblie este centrul sacru ideal al întregului pământ, şi pe aripa templului, punctul cel mai înalt al edificiului sacru (v.9). Aceasta este cea mai religioasă dintre ispite, cea mai potrivită pentru Satana, care fiind un duh, acţionează în voia sa în mintea omului; şi fiind adversarul lui Dumnezeu, îi place să manevreze argumente religioase. Confuzia în domeniul religios face parte din programul său. Distragerea omului de la Dumnezeu în numele spiritualităţii constituie punctul de forţă al genialităţii sale.
Să fim, aşadar, atenţi în privinţa lui.
Nu este o sperietoare pentru copii.
Într-adevăr este de temut, căci dă târcoale ca un leu căutând pe cine să înghită. Îi putem rezista rămânând tari în credinţă - învaţă Sfântul Petru.

Iar Sfântul Augustin în Comentariul asupra psalmilor spune că noi "am fost ispitiţi în Cristos şi în el l-am biruit şi pe diavol.

Da, Cristos, cel plin de Duhul Sfânt şi ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat (Evr 4,15), l-a învins pe ispititor pentru noi. El îl împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul Sfânt şi Sfinţitor, care vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători !

 
Aici serviciul audio cu muzică:

 
(RV - 20 februarie 2010, A.Lucaci)