Preoţii ascultători de Dumnezeu şi compătimitori cu omenirea poartă lumină în lume: a subliniat Benedict al XVI-lea la întâlnirea cu clerul diecezei de Roma

(RV - 18 februarie 2010) O lecţie despre preoţie. Benedict al XVI-lea primind joi dimineaţă, ca în fiecare la începutul Postului Mare, preoţii diecezei de Roma, în Aula Binecuvântărilor din Bazilica Sfântul Petru a ţinut o lecţie asupra Sfintei Preoţii. Parohii şi vicarii parohiali prezenţi au fost conduşi la întâlnirea cu episcopul Romei de către vicarul general al Sanctităţii Sale, cardinalul Agostino Vallini.

O meditaţie intensă, în formă de lectio divina, centrată în jurul câtorva pasaje din Scrisoarea către Evrei.

Preoţi pe deplin oameni şi aparţinând total lui Dumnezeu, având inima animată de un sentiment peste toate celelalte, compasiunea pentru lumea şi mizeriile ei, şi însufleţiţi de ascultarea de Dumnezeu, care nu este renunţare ci liber act de adeziune la el. Pe aceste coordonate Benedict al XVI-lea şi-a dezvoltat lectio divina - lectura meditată a Cuvântului lui Dumnezeu însoţită de rugăciune - împreună cu preoţii din Roma, plecând de la viziunea despre Mesia în Vechiul Testament confruntând-o cu ceea ce realmente Cristos a reprezentat în istoria mântuirii. În convingerea vechiului legământ, Mesia trebuia să îmbrace mai presus de toate un aspect regesc. Autorul Scrisorii către Evrei, a afirmat Papa, descoperă un verset din psalmul 110: „Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec” - şi îl introduce în scrierea sa, aruncând o lumină nouă asupra întregii Biblii.

Din însăşi formularea propoziţiei, se poate nota că Papa a vorbit liber, fără un text scris, deci din prisosinţa inimii, ex abundantia cordis:
• Isus nu împlineşte doar promisiunea davidică, aşteptarea adevăratului rege al lui Israel, al lumii, dar realizează şi promisiunea adevăratului preot (…) Autorul scrisorii descoperind aceste verset a înţeles că în Cristos sunt unite cele două premise: Cristos este adevăratul rege, Fiul lui Dumnezeu (…), dar şi adevăratul preot şi astfel toată lumea cultuală, toată realitatea jertfelor, a preoţiei care este în căutarea adevăratului preot, a adevăratului sacrificiu, găseşte în Cristos cheia sa, împlinirea sa.

Preoţia, deci, „apare în puritatea şi în adevărul ei profund”, a continuat Papa, care a subliniat o altă caracteristică a preoţiei lui Cristos ce dă sens vocaţiei fiecărui slujitor consacrat:
• Un preot pentru a fi cu adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi om, trebuie să fie om (…) şi Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om tocmai pentru a fi preot, pentru a putea realiza misiunea preotului (…) Aceasta este misiunea preotului (…) să fie mijlocitor, punte de legătură şi astfel poartă omul la Dumnezeu, la răscumpărare, la lumina adevărată, la viaţa sa adevărată.

Dacă un preot este un „pod”, o punte ce pune în legătură omenirea cu divinitatea, sufletul său trebuie să se nutrească - a amintit Pontiful - din rugăciune zilnică şi constantă şi din Euharistie:
• Numai Dumnezeu poate să mă atragă, poate să mă autorizeze, poate să mă introducă în participarea la misterul lui Cristos, doar Dumnezeu poate să intre în viaţa mea şi să mă prindă de mână (…) Mereu din nou trebuie să ne întoarcem la sacrament, să ne întoarcem la acest dar în care Dumnezeu îmi dă ceea ce eu nu aş putea niciodată să dau (…). Un preot trebuie să fie realmente un om al lui Dumnezeu, trebuie să-l cunoască pe Dumnezeu îndeaproape şi în comuniune cu Cristos. Trebuie să trăim această comuniune.

Această alegere de viaţă, a insistat Benedict al XVI-lea, cere preotului să fie un om care cultivă sentimente şi afecte după voinţa lui Dumnezeu. O convertire, deloc simplă, dacă se consideră îngăduinţa deviantă ce se strecoară în mentalitatea curentă:
• Aşa se spune: ’A minţit, e omenesc, a furat, e uman’. Dar aceasta nu este adevărata fiinţă umană. Uman este a fi generos, uman este a fi bun, uman este a fi un om al dreptăţii (…) şi mai departe ieşind, cu ajutorul lui Cristos, din această obscurare a naturii noastre (…) e un proces de viaţă ce trebuie să înceapă în educaţia la preoţie dar care trebuie să se realizeze şi că continue în toată viaţa noastră.

Un preot care este înainte de toate un om pe deplin realizat are o inimă dedicată „compasiunii”. compătimirii. Nu păcatul, a observat Papa, este semnul „solidarităţii” faţă de slăbiciunea umană, ci forţa de a împarte povara altuia pentru a-l răscumpăra şi purifica cu aceeaşi capacitate lăuntrică, acea compătimire pe care a avut-o Isus în viaţa şi care i-a permis să poarte strigătul său de compasiune „până la urechile lui Dumnezeu”:
• Noi preoţii nu putem să ne retragem, să ne exilăm, ci suntem scufundaţi în pasiunea acestei lumi şi trebuie cu ajutorul lui Cristos, în comuniune cu Cristos, să căutăm să o transformăm, să o purtăm spre Dumnezeu.

În fine, ascultarea, obedienţa. Ea, a explicat Pontiful:
• Este un cuvânt care nu ne place nouă, în timpul nostru. Ascultarea apare ca o alienare, ca o atitudine servilă (…) În locul cuvântului ’ascultare’, vrem cuvântul cheie antropologic ’libertate’. Dar considerând îndeaproape această problemă, vedem că aceste două lucruri merg împreună (…) Deoarece voinţa lui Dumnezeu nu este o voinţă de tiran (…) ci este chiar locul în care ne găsim identitatea noastră (…) Să-l rugăm stăruitor pe Domnul, ca să ne ajute să vedem profund că aceasta este libertatea şi să păşim astfel cu bucurie în ascultare încât să preluăm fiinţa umană şi să o purtăm - prin pilda noastră, prin smerenia, prin rugăciunea, prin lucrarea noastră pastorală - în comuniunea cu Dumnezeu.
 
Aici serviciul audio: