Adevărata răsplată pentru faptele vieţii creştine nu este admiraţia celorlalţi ci
prietenia cu Dumnezeu: Benedict al XVI-lea la predica Sfintei Liturghii celebrată
în Miercurea Cenuşii la bazilica paleocreştină Sfânta Sabina din Roma
RV 17 feb 2010.Prin cateheza audienţei generale
din Miercurea Cenuşii, Benedict al XVI-lea şi întreaga Biserică a intrat deja în climatul
caracteristic al Postului Mare. După amiază, Sfântul Părinte a continuat tradiţia
romană a predecesorilor săi celebrând Sfânta Liturghie din prima zi a Postului Mare
în bazilica Sfânta Sabina, de pe colina Aventinului. Papa s-a oprit mai întâi
la bazilica Sfântul Anselm pentru aşa numita "statio" – popas de rugăciune - de unde,
la 16.30, alături de cardinali, episcopi, călugării benedictini de la Sfântul Anselm,
Părinţii dominicani de la Sfânta Sabina şi alţi credincioşi, a pornit în procesiune
penitenţială spre bazilica Sfânta Sabina. Aici, Benedict al XVI-lea a prezidat Celebrarea
Euharistică şi ritul punerii cenuşii, obţinută din ramurile de măslin binecuvântate
la Duminica Floriilor de anul trecut. Sfântul Părinte a primit cenuşa de la card.
Jozef Tomko, din ordinul cardinalilor presbiteri, titular al bazilicii paleocreştine
de pe Aventin. După proclamarea Evangheliei, Episcopul Romei a ţinut predica. Să-l
ascultăm:
• "Tu, Doamne, eşti îndurător cu toate cele ce sunt şi nimic nu
dispreţuieşti din cele pe care le-au făcut. Tu acoperi păcatele oamenilor care fac
pocăinţă şi îi ierţi pentru că tu eşti Domnul Dumnezeul nostru" (Antifonul intrării).
Cu această impresionantă invocaţie, din Cartea Înţelepciunii (cfr. 11, 23-26), liturgia
introduce celebrarea euharistică din Miercurea Cenuşii. Sunt cuvinte care, într-un
anumit fel, deschid întreg itinerariul Postului Mare, punând la temelia sa atotputernicia
de iubire a lui Dumnezeu, stăpânirea sa absolută asupra tuturor creaturilor, care
se traduce într-o bunăvoinţă infinită, însufleţită de o constantă şi universală voinţă
de viaţă. Şi într-adevăr, a-l ierta pe cineva înseamnă a-i spune: nu vreau ca tu să
mori, ci să trăieşti, vreau întotdeauna şi numai binele tău".
Această certitudine
absolută l-a sprijinit pe Isus în cele patruzeci de zile petrecute în deşertul Iudeii,
după botezul primit de la Ioan în Iordan. Acel timp lung de tăcere şi post a fost
pentru el un a se abandona în întregime Tatălui şi planului său de iubire; a fost
el însuşi un 'botez', adică o 'cufundare' în voinţa sa şi în acest sens, o anticipare
a Pătimirii şi a Crucii. A înainta în pustiu şi a rămâne multă vreme, singur, însemna
să se expună de bunăvoie la atacurile duşmanului, ispititorul care l-a făcut să cadă
pe Adam şi prin invidia căruia moartea a intrat în lume (cfr Înţ 2,24); însemna să
înceapă cu el bătălia în câmp deschis, să-l sfideze fără alte arme decât cu încrederea
nemărginită în iubirea atotputernică a Tatălui. Îmi este îndeajuns iubirea ta, mă
hrănesc cu voinţa ta (cf Ioan 4,34): această convingere locuia mintea şi inima lui
Isus în timpul "Postului" său. Nu a fost un act de orgoliu, o aventură titanică, ci
o alegere de smerenie, coerentă cu Întruparea şi Botezul în Iordan, pe aceeaşi linie
de ascultare faţă de iubirea îndurătoare a Tatălui care "atât de mult a iubit lumea
încât l-a dat pe Fiul său Unulnăscut" (Ioan 3,16).
• "Toate acestea, Domnul
Isus le-a făcut pentru noi. Le-a făcut ca să ne mântuiască şi, în acelaşi timp, să
ne arate calea pe care să-l urmăm. Mântuirea, de fapt, este dar, este harul lui Dumnezeu,
dar ca să aibă efect în existenţa mea recere consimţământul meu, o primire dovedită
prin fapte, adică în voinţa de a trăi ca Isus, de a merge în urma lui. A-l urma pe
Isus în deşertul Postului Mare este aşadar o condiţie necesară pentru a participa
la Paştele său, la "exodul" său. Adam a fost alungat din Paradisul pământesc, simbol
al comuniunii cu Dumnezeu; acum, pentru a reveni la această comuniune şi deci la viaţa
veşnică, trebuie să trecem prin pustiu, încercarea credinţei. Nu singuri, ci cu Isus!
El, ca întotdeauna, ne-a precedat şi a învins deja în lupta cu duhul răului. Iată
sensul Postului Mare, timp liturgic care în fiecare an ne invită să reînnoim alegerea
de a-l urma pe Isus pe calea umilinţei ca să fim părtaşi la biruinţa sa asupra păcatului
şi a morţii.
În această perspectivă se înţelege şi semnul de pocăinţă al Cenuşii,
care este pusă pe cap celor care încep cu bună voinţă itinerariul Postului Mare. •
Este esenţial un gest de smerenie care înseamnă: mă recunosc drep ceea ce sunt, o
creatură slabă, făcută din ţărână şi destinată ţărânii, dar şi făcută după chipul
lui Dumnezeu şi destinată lui. Ţărână, într-adevăr, dar iubită, formată de iubirea
sa, însufleţită de suflul său vital, în măsură să recunoască vocea sa şi de a-i răspunde;
liberă, şi prin aceasta, în măsură de a nu-l asculta, cedând la ispita mândriei şi
autosuficienţei. Iată păcatul, maladie mortală intrată foarte curând să infecteze
pământul binecuvântat care este fiinţa umană. Creat după chipul celui care este Sfânt
şi Drept, omul a pierdut propria nevinovăţie şi acum poate reveni să fie drept numai
prin dreptatea lui Dumnezeu, dreptatea iubirii care – după cum scrie Sfântul Paul
– s-a arătat prin credinţa în Cristos (Romani 3,22). Din aceste cuvinte ale Apostolului
m-am lăsat inspirat pentru Mesajul meu, adresat tuturor credincioşilor cu ocazia acestui
Post Mare: o reflecţie despre tema dreptăţii în lumina Sfintelor Scripturi şi împlinirea
lor în Cristos.
Şi în lecturile biblice din Miercurea Cenuşii este prezentă
tema dreptăţii. Mai întâi, pagina profetului Ioel şi Psalmul responsorial – Miserere
– formează un diptic penitenţial care scoate în relief cum la originea oricărei nedreptăţi
materiale şi sociale stă ceea ce Biblia numeşte "fărădelege", păcatul, care constă
fundamental într-o neascultare faţă de Dumnezeu, cu alte cuvinte, într-o lipsă de
iubire. "Da, mărturiseşte Psalmistul, fărădelegile mele eu le recunosc, păcatul meu
stă pururi înaintea mea. Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit, şi ce-i rău
înaintea ta, eu am săvârşit" (Psalmul 50/51, 5-6). • Primul act de dreptate este
aşadar recunoaşterea propriei fărădelegi şi a recunoaşte că aceasta este înrădăcinată
în 'inimă', în centrul însuşi al persoanei umane. 'Posturile', 'plânsul', 'tânguirea'
(cf Ioel 2,12) şi oricare altă expresie de pocăinţă, au valoare în ochii lui Dumnezeu
numai dacă sunt semnul unor inimi cu adevărat căite. Şi Evanghelia, din 'predica de
pe munte', insistă pe exigenţa de a practica propria 'dreptate' – pomana, rugăciunea,
postul – nu înaintea oamenilor, dar numai înaintea lui Dumnezeu, care "vede în ascuns"
(cfr Matei 6, 1-6.16-18). Adevărata "răsplată" nu este admiraţia celorlalţi ci prietenia
cu Dumnezeu şi harul care decurge, un har care dăruieşte pace şi tăria de a face binele,
de a-i iubi chiar şi pe cei care nu merită, de a-i ierta pe cei care ne-au greşit.
A doua lectură, chemarea lui Paul de a ne lăsa împăcaţi cu Dumnezeu (cfr 2Corinteni
5,20), cuprinde unul din celebrele paradoxuri pauline, care orientează toată reflecţia
despre dreptate spre misterul lui Cristos: "Pe Cel care nu a cunoscut păcatul – adică
pe Fiul său făcut om – Dumnezeu l-a făcut pentru noi una cu păcatul, pentru ca prin
el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu" (5,21). • În inima lui Cristos, adică
în centrul Persoanei sale divino-umane, s-a desfăşurat în termeni decisivi şi definitivi
întreaga dramă a libertăţii. Dumnezeu a dus pînă la consecinţele extreme planul său
de mântuire, rămânând fidel iubirii sale chiar şi cu preţul de a-l da pe Fiul său
Unulnăscut la moarte, şi chiar la o moarte de cruce. După cum am scris în Mesajul
de Postul Mare, "aici se deschide dreptatea divină, care diferă adânc de cea umană…
Graţie lucrării lui Cristos, noi putem intra în dreptatea 'mai mare', care este cea
a iubirii (cfr Romani 13, 8-10). //(…)//