2010-02-17 20:16:01

Adevărata răsplată pentru faptele vieţii creştine nu este admiraţia celorlalţi ci prietenia cu Dumnezeu: Benedict al XVI-lea la predica Sfintei Liturghii celebrată în Miercurea Cenuşii la bazilica paleocreştină Sfânta Sabina din Roma


RV 17 feb 2010. Prin cateheza audienţei generale din Miercurea Cenuşii, Benedict al XVI-lea şi întreaga Biserică a intrat deja în climatul caracteristic al Postului Mare. După amiază, Sfântul Părinte a continuat tradiţia romană a predecesorilor săi celebrând Sfânta Liturghie din prima zi a Postului Mare în bazilica Sfânta Sabina, de pe colina Aventinului. Papa s-a oprit mai întâi la bazilica Sfântul Anselm pentru aşa numita "statio" – popas de rugăciune - de unde, la 16.30, alături de cardinali, episcopi, călugării benedictini de la Sfântul Anselm, Părinţii dominicani de la Sfânta Sabina şi alţi credincioşi, a pornit în procesiune penitenţială spre bazilica Sfânta Sabina. Aici, Benedict al XVI-lea a prezidat Celebrarea Euharistică şi ritul punerii cenuşii, obţinută din ramurile de măslin binecuvântate la Duminica Floriilor de anul trecut. Sfântul Părinte a primit cenuşa de la card. Jozef Tomko, din ordinul cardinalilor presbiteri, titular al bazilicii paleocreştine de pe Aventin. După proclamarea Evangheliei, Episcopul Romei a ţinut predica. Să-l ascultăm:

• "Tu, Doamne, eşti îndurător cu toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele pe care le-au făcut. Tu acoperi păcatele oamenilor care fac pocăinţă şi îi ierţi pentru că tu eşti Domnul Dumnezeul nostru" (Antifonul intrării). Cu această impresionantă invocaţie, din Cartea Înţelepciunii (cfr. 11, 23-26), liturgia introduce celebrarea euharistică din Miercurea Cenuşii. Sunt cuvinte care, într-un anumit fel, deschid întreg itinerariul Postului Mare, punând la temelia sa atotputernicia de iubire a lui Dumnezeu, stăpânirea sa absolută asupra tuturor creaturilor, care se traduce într-o bunăvoinţă infinită, însufleţită de o constantă şi universală voinţă de viaţă. Şi într-adevăr, a-l ierta pe cineva înseamnă a-i spune: nu vreau ca tu să mori, ci să trăieşti, vreau întotdeauna şi numai binele tău".

Această certitudine absolută l-a sprijinit pe Isus în cele patruzeci de zile petrecute în deşertul Iudeii, după botezul primit de la Ioan în Iordan. Acel timp lung de tăcere şi post a fost pentru el un a se abandona în întregime Tatălui şi planului său de iubire; a fost el însuşi un 'botez', adică o 'cufundare' în voinţa sa şi în acest sens, o anticipare a Pătimirii şi a Crucii. A înainta în pustiu şi a rămâne multă vreme, singur, însemna să se expună de bunăvoie la atacurile duşmanului, ispititorul care l-a făcut să cadă pe Adam şi prin invidia căruia moartea a intrat în lume (cfr Înţ 2,24); însemna să înceapă cu el bătălia în câmp deschis, să-l sfideze fără alte arme decât cu încrederea nemărginită în iubirea atotputernică a Tatălui. Îmi este îndeajuns iubirea ta, mă hrănesc cu voinţa ta (cf Ioan 4,34): această convingere locuia mintea şi inima lui Isus în timpul "Postului" său. Nu a fost un act de orgoliu, o aventură titanică, ci o alegere de smerenie, coerentă cu Întruparea şi Botezul în Iordan, pe aceeaşi linie de ascultare faţă de iubirea îndurătoare a Tatălui care "atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său Unulnăscut" (Ioan 3,16).

• "Toate acestea, Domnul Isus le-a făcut pentru noi. Le-a făcut ca să ne mântuiască şi, în acelaşi timp, să ne arate calea pe care să-l urmăm. Mântuirea, de fapt, este dar, este harul lui Dumnezeu, dar ca să aibă efect în existenţa mea recere consimţământul meu, o primire dovedită prin fapte, adică în voinţa de a trăi ca Isus, de a merge în urma lui. A-l urma pe Isus în deşertul Postului Mare este aşadar o condiţie necesară pentru a participa la Paştele său, la "exodul" său. Adam a fost alungat din Paradisul pământesc, simbol al comuniunii cu Dumnezeu; acum, pentru a reveni la această comuniune şi deci la viaţa veşnică, trebuie să trecem prin pustiu, încercarea credinţei. Nu singuri, ci cu Isus! El, ca întotdeauna, ne-a precedat şi a învins deja în lupta cu duhul răului. Iată sensul Postului Mare, timp liturgic care în fiecare an ne invită să reînnoim alegerea de a-l urma pe Isus pe calea umilinţei ca să fim părtaşi la biruinţa sa asupra păcatului şi a morţii.

În această perspectivă se înţelege şi semnul de pocăinţă al Cenuşii, care este pusă pe cap celor care încep cu bună voinţă itinerariul Postului Mare.
• Este esenţial un gest de smerenie care înseamnă: mă recunosc drep ceea ce sunt, o creatură slabă, făcută din ţărână şi destinată ţărânii, dar şi făcută după chipul lui Dumnezeu şi destinată lui. Ţărână, într-adevăr, dar iubită, formată de iubirea sa, însufleţită de suflul său vital, în măsură să recunoască vocea sa şi de a-i răspunde; liberă, şi prin aceasta, în măsură de a nu-l asculta, cedând la ispita mândriei şi autosuficienţei. Iată păcatul, maladie mortală intrată foarte curând să infecteze pământul binecuvântat care este fiinţa umană. Creat după chipul celui care este Sfânt şi Drept, omul a pierdut propria nevinovăţie şi acum poate reveni să fie drept numai prin dreptatea lui Dumnezeu, dreptatea iubirii care – după cum scrie Sfântul Paul – s-a arătat prin credinţa în Cristos (Romani 3,22). Din aceste cuvinte ale Apostolului m-am lăsat inspirat pentru Mesajul meu, adresat tuturor credincioşilor cu ocazia acestui Post Mare: o reflecţie despre tema dreptăţii în lumina Sfintelor Scripturi şi împlinirea lor în Cristos.

Şi în lecturile biblice din Miercurea Cenuşii este prezentă tema dreptăţii. Mai întâi, pagina profetului Ioel şi Psalmul responsorial – Miserere – formează un diptic penitenţial care scoate în relief cum la originea oricărei nedreptăţi materiale şi sociale stă ceea ce Biblia numeşte "fărădelege", păcatul, care constă fundamental într-o neascultare faţă de Dumnezeu, cu alte cuvinte, într-o lipsă de iubire. "Da, mărturiseşte Psalmistul, fărădelegile mele eu le recunosc, păcatul meu stă pururi înaintea mea. Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit, şi ce-i rău înaintea ta, eu am săvârşit" (Psalmul 50/51, 5-6).
• Primul act de dreptate este aşadar recunoaşterea propriei fărădelegi şi a recunoaşte că aceasta este înrădăcinată în 'inimă', în centrul însuşi al persoanei umane. 'Posturile', 'plânsul', 'tânguirea' (cf Ioel 2,12) şi oricare altă expresie de pocăinţă, au valoare în ochii lui Dumnezeu numai dacă sunt semnul unor inimi cu adevărat căite. Şi Evanghelia, din 'predica de pe munte', insistă pe exigenţa de a practica propria 'dreptate' – pomana, rugăciunea, postul – nu înaintea oamenilor, dar numai înaintea lui Dumnezeu, care "vede în ascuns" (cfr Matei 6, 1-6.16-18). Adevărata "răsplată" nu este admiraţia celorlalţi ci prietenia cu Dumnezeu şi harul care decurge, un har care dăruieşte pace şi tăria de a face binele, de a-i iubi chiar şi pe cei care nu merită, de a-i ierta pe cei care ne-au greşit.

A doua lectură, chemarea lui Paul de a ne lăsa împăcaţi cu Dumnezeu (cfr 2Corinteni 5,20), cuprinde unul din celebrele paradoxuri pauline, care orientează toată reflecţia despre dreptate spre misterul lui Cristos: "Pe Cel care nu a cunoscut păcatul – adică pe Fiul său făcut om – Dumnezeu l-a făcut pentru noi una cu păcatul, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea lui Dumnezeu" (5,21).
• În inima lui Cristos, adică în centrul Persoanei sale divino-umane, s-a desfăşurat în termeni decisivi şi definitivi întreaga dramă a libertăţii. Dumnezeu a dus pînă la consecinţele extreme planul său de mântuire, rămânând fidel iubirii sale chiar şi cu preţul de a-l da pe Fiul său Unulnăscut la moarte, şi chiar la o moarte de cruce. După cum am scris în Mesajul de Postul Mare, "aici se deschide dreptatea divină, care diferă adânc de cea umană… Graţie lucrării lui Cristos, noi putem intra în dreptatea 'mai mare', care este cea a iubirii (cfr Romani 13, 8-10). //(…)//

Aici, serviciul audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.