Mesajul Papei cu ocazia Zilei mondiale de rugăciune pentru vocaţii 2010, cu tema "Mărturia trezeşte vocaţii" (text integral)

(RV - 16 februarie 2010) Pentru a fi un martor credibil, preotul trebuie să trăiască în prietenie cu Cristos. Aceasta constituie elementul fundamental al fiecărei vocaţii la preoţie: scrie Benedict al XVI-lea în mesajul pentru cea de 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care anul acesta se va sărbători pe 25 aprilie, fiind fixată pentru duminica a IV-a de Paşti, a Bunului Păstor. În documentul publicat marţi 16 februarie, Papa se opreşte asupra temei acestei Zile: "Mărturia trezeşte vocaţii" şi reaminteşte că preoţii sunt chemaţi să fie "semn de contradicţie" în lumea de azi.

Mesajul Sfântului Părinte pentru cea de-a XLVII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. 25 aprilie - Duminica a IV-a a Paştelui.

Tema: Mărturia trezeşte vocaţii.

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
iubiţi fraţi şi surori!

Cea de-a 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care se va celebra în a IV-a duminică de Paşti - duminica „Bunului Păstor” - 25 aprilie 2010, îmi oferă ocazia de a propune reflecţiei voastre o temă care se potriveşte bine cu Anul Sfintei Preoţii: Mărturia trezeşte vocaţii. Rodnicia eforturilor noastre de a promova vocaţiile, de fapt, depinde în principal de lucrarea gratuită a lui Dumnezeu, dar, aşa cum confirmă experienţa pastorală, este favorizată şi de calitatea şi bogăţia mărturiei personale şi comunitare din partea celor care au răspuns deja la chemarea Domnului în slujirea preoţească şi în viaţa consacrată, deoarece mărturia lor poate trezi în alţii dorinţa de a corespunde, la rândul lor, cu generozitate la chemarea lui Cristos. Această temă este, deci, strâns legată de viaţa şi misiunea preoţilor şi a celor consacraţi. De aceea, doresc să-i invit pe toţi aceia pe care Domnul i-a chemat să lucreze în via sa să reînnoiască răspunsul lor fidel, mai ales în acest An al Sfintei Preoţii, pe care l-am proclamat cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a morţii Sfântului Ioan Maria Vianney, parohul de Ars, model actual de preot şi de paroh.

Deja în Vechiul Testament profeţii erau conştienţi de a fi chemaţi să mărturisească prin existenţa lor ceea ce anunţau, gata să înfrunte chiar neînţelegerea, refuzul şi persecuţia. Sarcina încredinţată lor de Dumnezeu îi implica total, ca un „foc aprins” în inimă, ce nu se poate stăpâni (Cf Ier 20,9), şi de aceea erau gată să-i încredinţeze Domnului nu numai vocea, ci orice element al existenţei lor. La plinirea timpurilor, va fi Isus, trimisul Tatălui (Cf In 5,36), cel care dă mărturie prin misiunea sa despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, fără deosebire, cu o atenţie deosebită la cei mai din urmă, la păcătoşi, marginalizaţi, săraci. El este Martorul suprem al lui Dumnezeu şi al dorinţei sale arzătoare pentru mântuirea tuturor. În zorii timpurilor noi, Ioan Botezătorul, printr-o viaţă consumată total pentru a pregăti calea lui Cristos, mărturiseşte că în Fiul Mariei din Nazaret se împlinesc promisiunile lui Dumnezeu. Când îl vede venind la râul Iordan, unde stătea şi boteza, îl arată ucenicilor săi ca pe „mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Mărturia sa este atât de fecundă, încât doi dintre ucenicii săi „auzindu-l vorbind astfel, l-au urmat pe Isus” (In 1,37).

Şi chemarea lui Petru, potrivit cu ceea ce scrie evanghelistul Ioan, trece prin mărturia fratelui său Andrei, care, după ce l-a întâlnit pe Învăţătorul şi a răspuns la invitaţia sa de a rămâne cu el, simte nevoia de a-i împărtăşi ceea ce a descoperit în „rămânerea” lui cu Domnul: „L-am găsit pe Mesia! - care tradus înseamnă ’Cristos’ - şi l-a adus la Isus” (In 1,41-42). Aşa s-a întâmplat pentru Natanael, Bartolomeu, datorită mărturiei unui alt ucenic, Filip, care îi comunică cu bucurie marea sa descoperire: „L-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In 1,45). Iniţiativa liberă şi gratuită a lui Dumnezeu întâlneşte şi interpelează responsabilitatea umană a celor care primesc invitaţia lui de a deveni instrumente, prin propria mărturie, a chemării divine. Aceasta se întâmplă şi astăzi în Biserică: Dumnezeu se serveşte de mărturia unor preoţi, fideli misiunii lor, pentru a trezi noi vocaţii preoţeşti şi călugăreşti în serviciul Poporului lui Dumnezeu. Din acest motiv doresc să reamintesc trei aspecte ale vieţii preotului, care mi se par esenţiale pentru o eficace mărturia preoţească.

Element fundamental şi de recunoaştere a oricărei vocaţii la preoţie şi la consacrare este prietenia cu Cristos. Isus trăia în constantă uniune cu Tatăl şi aceasta trezea în ucenici dorinţa de a trăi aceeaşi experienţă, învăţând de la el comuniunea şi dialogul neîncetat cu Dumnezeu. Dacă preotul este „omul lui Dumnezeu”, care aparţine lui Dumnezeu şi care ajută la a-l cunoaşte şi iubi, nu poate să nu cultive o profundă intimitate cu el, să rămână în iubirea lui, dând spaţiu ascultării Cuvântului său. Rugăciunea este prima mărturie care suscită vocaţii. Asemenea apostolului Andrei, care îi comunică fratelui că l-a cunoscut pe Învăţătorul, la fel cine vrea să fie ucenic şi martor al lui Cristos trebuie să-l fi „văzut” personal, trebuie să-li fi cunoscut, trebuie să fi învăţat a-l iubi şi a sta cu el.

Alt aspect al consacrării sacerdotale şi vieţii călugăreşti este dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. Scrie apostolul Ioan: „În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi” (1In 33,16). Cu aceste cuvinte, el îi invită pe ucenici să intre în însăşi modul de a gândi al lui Isus care, în toată existenţa sa, a împlini voinţa Tatălui până la darul suprem de sine pe cruce. Se manifestă aici milostivirea lui Dumnezeu în toată plinătatea sa; iubire îndurătoare care a învins întunericul răului, al păcatului, şi al morţii. Imaginea lui Isus care la Ultima Cină se ridică de la masă, şi-a pus hainele deoparte, ia un ştergar, se încinge cu el, şi se apleacă să spele picioarele Apostolilor, exprimă sensul serviciului şi al darului manifestate în întreaga sa existenţă, în ascultare la voinţa Tatălui (Cf In 13,3-15). În urmarea lui Cristos, fiecare chemat la viaţa de consacrare specială trebuie să se sforţeze să mărturisească dăruirea totală de sine lui Dumnezeu. De aici izvorăşte capacitatea de a se da apoi celor pe care Providenţa îi încredinţează lui în ministerul pastoral, cu dăruire deplină, continuă şi fidelă, şi cu bucuria de a se face tovarăş de călătorie al atâtor fraţi, pentru ca să se deschidă întâlnirii cu Cristos iar Cuvântul său să devină lumină pentru drumul lor. Istoria fiecărei vocaţii se împleteşte aproape întotdeauna cu mărturia unui preot care trăieşte cu bucuria dăruirea de sine fraţilor pentru Împărăţia cerurilor. Aceasta deoarece apropierea şi cuvântul unui preot sunt în stare să facă să se nască interogative şi să conducă la decizii chiar şi definitive (Cf Ioan Paul al II-lea, Exort, ap. post-sinod. Pastores dabo vobis, 39).

În fine, un al treilea aspect care nu poate să nu-i caracterizeze pe preot şi persoana consacrată este trăirea comuniunii. Isus a indicat ca semn distinctiv al celui c are vrea să fie ucenic al său comuniunea profundă în iubire: „Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13,35). În mod special, preotul trebuie să fie om de comuniune, deschis tuturor, capabil să facă să umble unită întreaga turmă pe care bunătatea Domnului i-a încredinţat-o, ajutând la depăşirea divizărilor, la remedierea sciziunilor, aplanarea contrastelor şi neînţelegerilor, iertarea ofenselor. În iulie 2005, întâlnind clerul din Aosta, am avut ocazia să spun că dacă tinerii văd preoţi izolaţi şi trişti, nu se simt desigur încurajaţi să-i urmeze exemplul. Ei rămân în dubiu dacă sunt făcuţi să considere că acesta este viitorul unui preot. Este important în schimb să se realizeze comuniunea de viaţă, care să le arate frumuseţea de a fi preot. Atunci, tânărul va spune: „acesta poate fi un viitor şi pentru mine, aşa se poate trăi” (Învăţături I, [2005], 354). Conciliul al II-lea din Vatican, referindu-se la mărturia care suscită vocaţii, subliniază exemplul de caritate şi de fraternă colaborare pe care trebuie să-l dea preoţii (Cf Decret Optatam totius, 2).

Îmi place să amintesc ceea ce a scris veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea: „Viaţa însăşi a preoţilor, devotamentul lor necondiţionat faţă de turma lui Dumnezeu, mărturia lor de slujire iubitoare a Domnului şi Bisericii - o mărturie marcată de alegerea crucii primită în speranţă şi în bucurie pascală -, concordia lor fraternă şi zelul lor pentru evanghelizarea lumii sunt cel dintâi şi cel mai convingător factor de rodnicie vocaţională” (Pastores dabo vobis, 41). S-ar putea spune că vocaţiile preoţeşti se nasc din contactul cu preoţii, aproape ca un preţios patrimoniu comunicat prin cu cuvântul, cu exemplul şi cu întreaga existenţă.

Aceasta este valabil şi pentru viaţa consacrată. Existenţa însăşi a călugărilor şi călugăriţelor vorbeşte despre iubirea lui Cristos, când ei îl urmează în deplină fidelitate faţă de Evanghelie şi cu bucurie îi asumă criteriile de judecată şi de comportament. Devin „semn de contradicţie” pentru lume, a cărei logică este inspirată adesea de materialism, de egoism şi de individualism. Fidelitatea lor şi forţa mărturiei lor, întrucât se lasă cuceriţi de Dumnezeu renunţând la ei înşişi, continuă să trezească în sufletul multor tineri dorinţa de a-l urma, şi ei, pe Cristos pentru totdeauna, în mod generos şi total. A-l imita pe Cristos cast, sărac şi ascultător, şi a se identifica cu el: iată, idealul vieţii consacrate, mărturia primatului absolut al lui
Dumnezeu în viaţa şi în istoria oamenilor.

Fiecare preot, fiecare consacrat şi fiecare consacrată, fideli vocaţiei lor, transmit bucuria de a-l sluji pe Cristos, şi invită pe toţi creştinii la a răspunde chemării universale la sfinţenie. De aceea, pentru a promova vocaţiile specifice la ministerul sacerdotal şi la viaţa consacrată, pentru a face mi puternică şi incisivă vestirea vocaţională, este indispensabil exemplul celor care au spus deja propriul „da” lui Dumnezeu şi planului de viaţă pe care el îl are asupra fiecăruia. Mărturia personală, constând din alegeri existenţiale şi concrete, îi va încuraja pe tineri să ia decizii angajante, la rândul lor, care învestesc propriul viitor. Pentru a-i ajuta este necesară acea artă a întâlnirii şi dialogului capabilă să-i lumineze şi să-i însoţească, mai presus de toate prin acea atitudine exemplară a existenţei trăite ca vocaţie. Aşa a făcut Sfântul Paroh de Ars, care în contact cu enoriaşii parohiei sale, „îi învăţa mai ale prin mărturia de viaţă. Din exemplul săi, credincioşii învăţau să se roage” (Scrisoare pentru Proclamarea Anului Sfintei Preoţii, 16 iunie 2009).

Fie ca încă o dată această Zi Mondială să ofere o preţioasă ocazie multor tineri pentru a reflecta asupra propriei vocaţii, a adera la ea cu simplitate, încredere şi disponibilitate deplină. Fecioara Maria, Mama Bisericii, să păzească orice mic germen de vocaţie în inima acelora pe care Domnul îi cheamă să-l urmeze mai îndeaproape; să facă astfel ca să devină arbore viguros, încărcat cu roade pentru binele Biserici şi al întregii umanităţi. Pentru aceasta mă rog, în timp ce dau tuturor binecuvântarea apostolică.

Din Vatican, 13 noiembrie 2009