Lumea ar fi mult mai săracă fără persoane de viaţă consacrată, călugări şi călugăriţe. Cristos, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni sta la baza oricărei consacrări: Benedict al XVI-lea la vecernia Întâmpinării Domnului

(RV - 2 februarie 2010) În sărbătoarea Întâmpinării sau Prezentării Domnului la Templu, pe 2 februarie, fiind şi Ziua Mondială a Vieţii Consacrate - călugări şi călugăriţe, papa Benedict al XVI-lea, începând de la ora 17.30, a condus vecernia euharistică cu recitarea orei vesperale - Vesperele canonice în bazilica Sfântul Petru, la care a participat un mare număr de persoane consacrate din diferite Instituţii călugăreşti şi Societăţi de Viaţă apostolică.

 
După expunerea Preasfântului Sacrament în timp ce se cânta imnul euharistic „Ave verum”, Papa a introdus celebrarea vesperală prin invocaţia "Dumnezeule, vino în ajutorul meu". Apoi s-a intonat imnul urmat de cântarea celor trei psalmi de la oficiul sărbătorii. După psalmi, doi solişti şi schola cantorum împreună cu adunarea liturgică au cântat antifonul în limba latină, „Lumen ad revelationem gentium - Lumină spre luminarea neamurilor”. S-a citit lectura scurtă din Scrisoarea către Evrei 4,15-16, pe care Sfântul Părinte a comentat-o făcând aplicaţii practice cu privire la fundamentul, semnificaţia şi rostul vieţii consacrate în Biserică şi lume.

Iată, textul predicii Sfântului Părinte:

Iubiţi fraţi şi surori,
În sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu celebrăm un mister al vieţii lui Cristos, legat de porunca legii mozaice care prescria părinţilor ca, la 40 de zile de la naşterea întâiului născut, să urce la templul din Ierusalim pentru a-l oferi pe fiul lor Domnului şi pentru purificarea rituală a mamei (Cf Ex 13,1-2.11-16; Lev 12,1-8). Şi Maria şi Iosif îndeplinesc acest rit, oferind - după lege - o pereche de turturele sau de porumbei. Citind lucrurile mai în profunzime, înţelegem că în acel moment este Dumnezeu însuşi cel care îl prezintă pe Fiul său Unul-născut oamenilor, prin cuvintele bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. Simeon, de fapt, îl proclamă pe Isus ca „mântuire” a umanităţii, ca „lumină” a tuturor popoarelor şi „semn de împotrivire”, căci va dezvălui gândurile din multe inimi (Cf Lc 2,29-35). În orient această sărbătoare era numită Hipapànte, sărbătoare a întâlnirii: de fapt, Simeon şi Ana, care îl întâlnesc pe Isus în templu şi recunosc în el pe Mesia mult aşteptat, reprezintă umanitatea care îl întâlneşte pe Domnul său în Biserică. Succesiv această sărbătoare s-a extins şi în Occident, dezvoltând mai presus de toate simbolul luminii, şi procesiunea cu lumânări, care a dat origine denumirii italiene „Candelora”. Prin acest semn vizibil se arată că Biserica îl întâlneşte în credinţă pe acela care este „lumina oamenilor” şi îl primeşte cu tot elanul credinţei sale pentru a purta această „lumină” lumii.

Concomitent cu această sărbătoare liturgică, Venerabilul Ioan Paul al II-lea, începând din 1997, a voit să fie celebrată în toată Biserica o zi specială a Vieţii Consacrate. De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu - simbolizată de prezentarea lui în templu - este model pentru fiecare bărbat şi femeie care îşi consacră viaţa Domnului. Întreit este scopul acestei Zile: înainte dede toate, acela de a da laudă şi mulţumi Domnului pentru darul vieţii consacrate; în al doilea rând, de a promova cunoaşterea ei şi stima din partea întregului Popor al lui Dumnezeu; în fine, de a-i invita pe cei care şi-au dedicat propria viaţă cauzei Evangheliei să celebreze lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit în ei. Mulţumindu-vă pentru că aţi venit în număr atât de mare, în această zi dedicată special vouă, doresc să salut cu mare afecţiune pe fiecare din voi: călugări, călugăriţe şi persoane consacrate, exprimându-vă apropiere cordială şi vie preţuire pentru binele pe care îl realizaţi în serviciul Poporului lui Dumnezeu.

Lectura scurtă luată din Scrisoarea către Evrei, care a fost proclamată puţin mai înainte, uneşte bine motivele care stau la originea acestei semnificative şi frumoase zile şi ne oferă câteva puncte de reflecţie. Acest text - este vorba de două versete, dar foarte dense - deschide cea de-a doua parte a Scrisorii către Evrei, introducând tema centrală despre Cristos mare preot. De fapt, ar trebui să luăm în considerare şi versetul imediat precedent, care spune: „Având, aşadar, un mare preot minunat, care a străbătut cerul, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea credinţei” (Evr 4.14). Acest verset îl arată pe Isus care se urcă la Tatăl: cel următor îl prezintă în timp ce coboară spre oameni. Cristos este prezentat ca Mijlocitorul: este adevărat Dumnezeu, de aceea aparţine realmente lumii divine şi celei umane.

În realitate, tocmai şi numai plecând de la această credinţă, de la această profesiune de credinţă în Isus Cristos, Mijlocitorul unic şi definitiv, are sens în Biserică o viaţă consacrată, o viaţă consacrată lui Dumnezeu prin intermediul lui Cristos. Are sens dacă el este cu adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi noi, altminteri ar fi vorba doar de o formă de sublimare sau de evaziune. Dacă Cristos nu ar fi cu adevărat Dumnezeu, dacă nu ar fi, în acelaşi timp, pe deplin om, ar cădea fundamentul vieţii creştine ca atare, dar în mod cu totul particular, ar cădea fundamentul oricărei consacrări creştine a omului, bărbat şi femeie. Viaţa consacrată, de fapt, dă mărturie şi exprimă de o manieră „forte” tocmai căutarea reciprocă a lui Dumnezeu şi a omului, iubirea care îi atrage; persoana consacrată, pentru faptul însuşi de a fi, se prezintă ca o „punte” spre Dumnezeu pentru toţi cei care o întâlnesc, o rechemare, o trimitere la el. Şi toate acestea în virtutea medierii lui Isus Cristos, Consacratul Tatălui. Fundamentul este el! El, care a împărtăşit fragilitatea noastră pentru ca noi să putem fi părtaşi la natura sa divină.

Textul nostru insistă, mai mult asupra credinţei, asupra „încrederii” cu care ne putem apropia de „tronul harului”, din moment ce marele nostru preot a fost el însuşi „încercat în toate asemenea nouă”. Mi se pare că aceste cuvinte conţin un mare adevăr şi deopotrivă o mare încurajare pentru noi care am primit darul şi sarcina unei consacrări speciale în Biserică. Mă gândesc în special la voi, dragi surori şi fraţi. Voi v-aţi apropiat cu deplină încredere de „tronul harului” care este Cristos, de Crucea sa, de Inima sa, de prezenţa sa divină în Euharistie. Fiecare dintre voi s-a apropiat de el ca de izvorul Iubirii curate şi fidele, o Iubire atât de mare şi frumoasă încât merită totul, ba chiar mai mult decât tot ceea ce e al nostru, căci nu ajunge o viaţă întreagă pentru a răspunde la ce ceea ce Cristos este şi ceea ce a făcut pentru noi. Dar voi v-aţi apropiat, şi în fiecare zi vă apropiaţi de el, chiar şi pentru a fi ajutaţi la momentul potrivit şi în ceasul încercării.

Persoanele consacrate sunt chemate în mod special să fie martori ai acestei îndurări a Domnului, în care îşi află mântuirea. Ele menţin vie experienţa iertării lui Dumnezeu, deoarece au conştiinţa că sunt persoane salvate, că sunt mari atunci când se recunosc mici, că se simt reînnoite şi învăluite de sfinţenia lui Dumnezeu când recunosc păcatul propriu. De aceea, şi pentru omul de azi, viaţa consacrată rămâne o şcoală deosebită a „căinţei inimii”, a recunoaşterii umile a propriei mizerii, dar, deopotrivă, rămâne o şcoală a încrederii în îndurarea lui Dumnezeu, în iubirea sa care nu ne părăseşte niciodată. În realitate, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu, cu cât este mai aproape de el, cu atât este mai util pentru ceilalţi. Persoanele consacrate experimentează harul, milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu nu numai pentru ele, dar şi pentru fraţi, fiind chemate să poarte în inimă şi în rugăciune angoasele şi aşteptările oamenilor, mai ales ale celor care sunt departe de Dumnezeu. În special, comunităţile care trăiesc în clauzură, prin angajarea lor specifică de fidelitate în „a sta cu Domnul”, în „a sta sub cruce”, desfăşoară adesea acest rol substitutiv, unite cu Cristos în Pătimire, luând asupra lor suferinţele şi încercările altora şi oferind cu bucurie orice lucru pentru mântuirea lumii.

În fine, dragi prieteni, vrem să înălţăm la Domnul un imn de mulţumire şi de laudă pentru însăşi viaţa consacrată. Dacă ea nu ar exista, cât de săracă ar fi lumea! Dincolo de superficialele evaluări de funcţionalitate, viaţa consacrată este importantă tocmai pentru faptul de a fi semn de gratuitate şi de iubire, şi aceasta cu atât mai mult într-o societate care riscă să fie sufocată în vârtejul a ceea ce este efemer şi util (Cf Exort. ap. post-sinod. Viaţa consacrată, 105). Viaţa consacrată, în schimb, dă mărturie despre prisosinţa de iubire care împinge la „a pierde” propria viaţă, ca răspuns la prisosinţa de iubire a Domnului, care cel dintâi „şi-a pierdut” viaţa pentru noi. În acest moment mă gândesc la persoanele consacrate care simt povara ostenelii zilnice cu puţine gratificări umane, mă gândesc la călugării şi călugăriţele în vârstă, la cei bolnavi şi toţi care se simt în dificultate în apostolatul lor…Nimeni din ei nu este inutil, deoarece Domnul îi asociază la „tronul harului”. În schimb, sunt un dar preţios pentru Biserică şi pentru lumea, însetată de Dumnezeu şi de Cuvântul său.

Plini de încredere şi de recunoştinţă, să reînnoim aşadar şi noi gestul oferirii totale de noi înşine prezentându-ne la Templu. Anul Sfintei Preoţii să fie o ocazie ulterioară, pentru călugării preoţi, de a intensifica drumul de sfinţenie şi, pentru toţi, consacraţi şi consacrate, un imbold la a însoţi şi susţine slujirea lor prin rugăciune ferventă. Acest an de har va avea un moment culminant la Roma, în luna iunie, în întâlnirea internaţională a preoţilor, la care îi invit pe cei care exercită Ministerul Sacru. Să ne apropiem de Dumnezeu cel de trei ori Sfânt, pentru a oferi viaţa noastră şi misiunea noastră, personală şi comunitară, de bărbaţi şi femei consacraţi Împărăţiei lui Dumnezeu.

Să facem acest gest interior în intimă comuniune spirituală cu Fecioara Maria: în timp ce o contemplăm în actul prezentării Copilului Isus la Templu, să o venerăm ca pe cea dintâi şi perfectă consacrată, purtată de acel Dumnezeu pe care îl duce în braţe: Fecioară săracă şi ascultătoare, toată dedicată nouă, întrucât toată lui Dumnezeu. La şcoala sa, şi cu ajutorul ei matern, să reînnoim disponibilitatea noastră „iată-mă”, „fiat - facă-se”. Amin.