Benedict al XVI-lea către Tribunalul „Rota Romana”: anularea unei căsătorii doar pentru a-i mulţumi pe soţi nu este un serviciu adus dreptăţii şi adevărului

(RV - 29 ianuarie 2010) Declararea nulităţii unei căsătorii fără a respecta valabilitatea obiectivă a Sacramentului, ci doar pentru satisfacerea subiectivă a petenţilor care se află într-o poziţie de iregularitate, înseamnă a manipula adevărul şi dreptatea şi manifesta un sens de caritate greşit înţeles. Cu claritate Benedict al XVI-lea s-a adresat vineri dimineaţă în audienţa acordată membrilor Tribunalului Rota Romana, primiţi pentru începutul Anului judiciar. Solicitudinea şi aspectul tempestiv, a afirmat Papa, nu trebuie să fie înţelese niciodată în dauna „indisolubilităţii” legăturii de căsătorie.

Papa a pus la sfârşitul discursului său punctul de sprijin în jurul căruia polarizează şi în care îşi află temeiul celelalte consideraţii, expuse punctual şi cu fermitatea corespunzătoare publicului care îl asculta în Sala Clementină din Vatican. Căsătoria, a afirmat, „se bucură de ocrotirea dreptului”:
• De aceea, în caz de îndoială, ea trebuie considerată valabilă până când nu se demonstrează contrarul. Altminteri, există riscul grav de a rămâne fără un punct de referinţă obiectiv pentru pronunţările referitoare la nulitate, transformând orice dificultate conjugală într-un simptom de nerealizare a uniunii al cărei nucleu esenţial de dreptate - legătura indisolubilă - este de fapt negat.

Benedict al XVI-lea a axat încă de la început reflecţia sa pe raportul dintre dreptate, caritate şi adevăr, amintind unele dintre afirmaţiile mai pertinente conţinute în Enciclica sa Caritas in veritate. „Trebuie să luăm act despre tendinţa difuză şi profund înrădăcinată, chiar dacă nu totdeauna făţişă, care duce la a contrapune dreptatea carităţii, ca şi cum una ar duce la excluderea celeilalte”:
• Pe această linie, referindu-se în mod mai specific la viaţa Bisericii, unii consideră că iubirea pastorală, caritatea ar trebui să justifice orice pas în direcţia declaraţiei de nulitate a legăturii matrimoniale pentru a veni în ajutorul persoanelor care se găsesc în situaţie matrimonială iregulară. Adevărul însuşi, deşi invocat în cuvinte, ar tinde astfel să fie privit dintr-o prismă instrumentală, pe care ar adapta-o de la caz la caz diferitelor cerinţe care se prezintă.

La baza acestui mod greşit de a proceda - a stigmatizat Pontiful - se află acea mentalitate - prezentă, a relevat, chiar şi în sânul Bisericii - care uneori subevaluează Dreptul Canonic „ca şi cum acesta ar fi un simplu mijloc tehnic în serviciul oricărui interes subiectiv, chiar şi neîntemeiat pe adevăr”. Din contra, numai dacă dreptatea şi adevărul referitoare la căsătoria creştină sunt înţelese corect, este posibil să se înţeleagă ce loc are caritatea în judecată.

Acţiunea celui care administrează dreptatea, a amintit Papa, „nu poate face abstracţie de caritate”, plecând de la acel „aspect tempestiv datorat” la care îndeamnă, şi aici Pontiful a amintit articolul 72 al Instrucţiunii Dignitas Connubiii, conform căruia „neştirbind dreptatea”, toate procesele matrimoniale „nu pot fi prelungite şi amânate „mai mult de un an în tribunalul de primă instanţă”, şi „nu mai mult de şase luni” în a doua instanţă.
• Deopotrivă, este important a-şi da silinţa în mod efectiv ori de câte ori se întrevede o speranţă de bun sfârşit, pentru a-i face pe soţi să valideze eventual căsătoria lor şi să restabilească convieţuirea conjugală. Nu trebui, apoi, neglijat efortul de a instaura între părţi un climat de disponibilitate umană şi creştină, bazată pe căutarea adevărului.

În continuare, Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra unei alte posibile erori, determinată de ceea ce a numit „avertismente pseudo-pastorale”, care la cererea părţilor contractante exercită presiuni „pentru a ajunge cu orice preţ la declararea de nulitate, în scopul de a putea depăşi, între altele, obstacolele din calea primirii sacramentelor Pocăinţei şi Sfintei Împărtăşanii”:
• Binele extrem de mare al readmiterii la Împărtăşania euharistică după împăcarea sacramentală, cere în schimb să se considere binele autentic al persoanelor, inseparabil de adevărul situaţiei lor canonice. Ar fi un bine fictiv, şi o gravă lipsă de dreptate şi de iubire, a le elibera oricum calea pentru primirea sacramentelor, cu pericolul de a-i face să trăiască în contrast obiectiv cu adevărul propriei condiţii personale.

Aş vrea să subliniez, a încheiat Papa, faptul că „atât dreptatea, cât şi caritatea cer iubirea faţă de adevăr şi comportă în mod esenţial căutarea adevărului”:
• Fără adevăr caritatea lunecă în sentimentalism. Iubirea devine o carcasă goală, de umplut în mod arbitrar. Acesta este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Este pradă a emoţiilor şi opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi distorsionat, până la a spune contrarul.

 
Aici serviciul audio: