Sfântul Francisc, un uriaş al sfinţeniei, în centrul audienţei generale a lui Benedict
al XVI-lea: ample fragmente din cateheza Papei
(RV - 27 ianuarie 2010) Benedict al XVI-lea a dedicat cateheza de la audienţa
generală de miercuri figurii Sfântului Francisc de Assisi, „adevărat ’uriaş’ al sfinţeniei”. Dragi
fraţi şi surori, într-o cateheză recentă, am ilustrat deja rolul providenţial pe care
Ordinul Fraţilor Minori şi Ordinul Predicatorilor, întemeiate de Sfântul Francisc
de Assisi şi respectiv de Sfântul Dominic de Guzman, l-au avut în reînnoirea Bisericii
timpului lor. Astăzi aş vrea să vă prezint figura lui Francisc, un adevărat „uriaş”
al sfinţeniei, care continuă să fascineze foarte multe persoane de orice vârstă şi
de orice religie.
„S-a născut în lume un soare”. Cu aceste cuvinte, în Divina
Commedia (Paradiso, Canto XI), poetul italian prin excelenţă Dante Alighieri
face aluzie la naşterea Sfântului Francisc, petrecută la sfârşitul anului 1181 sau
la începuturile lui 1182, la Assisi. Aparţinând unei bogate familii - tatăl era negustor
de stofe -, Francisc a petrecut o adolescenţă şi o tinereţe lipsită de griji, cultivând
idealurile cavalereşti ale timpului. La 20 de ani a luat parte la o campanie militară,
şi a căzut prizonier. S-a îmbolnăvit şi a fost eliberat. După întoarcerea la Assisi,
a început în el un proces lent de convertire spirituală, care l-a făcut să abandoneze
treptat stilul de viaţă monden, pe care îl practicase până atunci. Datează din această
perioadă renumitele episoade ale întâlnirii cu leprosul, pe căruia Francisc, coborât
de pe cal, i-a dat sărutul păcii, şi ale mesajului Crucifixului de la bisericuţa Sfântul
Damian. De trei ori Cristos pe cruce s-a însufleţit, şi i-a zis: „Mergi, Francisc,
şi repară Biserica mea în ruină”.
Deoarece tatăl Bernardone îi reproşa prea
marea generozitate faţă de săraci, Francisc, în faţa episcopului de Assisi, printr-un
gest simbolic s-a despuiat de hainele sale, înţelegând astfel să renunţe la moştenirea
paternă.
Apoi a trăit ca pustnic, până când, în 1208, a avut loc un alt eveniment
fundamental în itinerarul convertirii sale. Sfântul Francisc ascultă un fragment din
Evanghelia lui Matei - discursul lui Isus către apostolii trimişi în misiune -, şi
s-a simţit chemat să trăiască în sărăcie şi să se dedice predicării. Alţi tovarăşi
i s-au asociat, şi în 1209 s-a dus la Roma, pentru a supune papei Inocenţiu al III-lea
planul unei noi forme de viaţă creştină. A avut o primire paternă de la acel mare
Pontif, care a intuit, luminat de Domnul însuşi, originea divină a mişcării suscitate
de el. Sărăcuţul din Assisi înţelesese că orice carismă dăruită de Duhul Sfânt trebuie
pusă în serviciul Trupului lui Cristos care este Biserica; de aceea a acţionat întotdeauna
în deplină comuniune cu autoritatea bisericească.
În viaţa sfinţilor nu există
contrast între carisma profetică şi carisma de guvernare şi, dacă se creează vreo
tensiune, ei ştiu să aştepte cu răbdare timpurile Duhului Sfânt.
Francisc şi
fraţii săi, din c e în ce mai numeroşi, s-au stabilit la Porţiuncula, sau biserica
Sfântei Maria a Îngerilor, loc sacru prin excelenţă al spiritualităţii franciscane.
Şi Clara, o tânără femeie din Assisi, de familie nobilă, s-a pus la şcoala lui Francisc.
A luat astfel naştere al Doilea Ordin franciscan, cel al Clariselor, o altă experienţă
destinată să producă roade însemnate de sfinţenie în Biserică.
Şi succesorul
lui Inocenţiu al III-lea, papa Onoriu al III-lea, prin frumoasa bulă „Cum dilecti”
din 1218 a susţinut dezvoltarea deosebită a primilor Fraţi Minori, care începeau să
deschidă misiunile lor în diferite ţări ale Europei, şi chiar până în Maroc. În 1219
Francisc a obţinut permisiunea să se ducă să vorbească în Egipt cu sultanul musulman
Melek-el-Kâmel, pentru a predica şi acolo Evanghelia lui Isus…Doresc să subliniez
acest episod din viaţa Sfântului Francisc. Într-o epocă în care era în act o ciocnire
între Creştinism şi Islam, Francisc, înarmat în mod voit doar cu credinţa şi blândeţea
personală, a parcurs cu succes calea dialogului. Cronicile ne vorbesc despre o primire
binevoitoare şi cordială făcut de sultanul musulman. Este un model din care şi astăzi
ar trebuie să se inspire raporturile dintre creştini şi musulmani: a promova un dialog
în adevăr, în respectul reciproc şi în înţelegere mutuală (Cf Nostra Aetate,
3). Se pare apoi că în 1220 Francisc a vizitat Ţara Sfântă, aruncând astfel o sămânţă,
care avea să poarte mult rod: fiii săi spirituali, de fapt, au făcut din Locurile
în care a trăit Isus un domeniu deosebit al misiunii lor. Cu gratitudine mă gândesc
astăzi la marile merite ale Custodiei franciscane din Ţara Sfântă.
Întors în
Italia, Francisc a predat conducerea Ordinului vicarului său, fratele Pietro Cattani,
în timp ce Papa a încredinţat protecţiei cardinalului Ugolino, viitorul Suveran Pontif
Grigore al IX-lea, Ordinul, care primea din c e în ce mai mulţi adepţi. Din partea
sa Fondatorul, dedicat total predicării pe care o desfăşura cu mare succes, a redactat
o Regulă, aprobată apoi de Papa.
În 1224, în sihăstria din La Verna, Francisc
a primit stigmatele…
Moartea lui Francisc - transitus - s-a întâmplat în seara
de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula. După ce i-a binecuvântat pe fiii săi spirituali,
el a murit, întins pe pământul gol. Doi ani mai târziu papa Grigore al IX-le l-a înscris
în catalogul sfinţilor. Puţin după aceea, o mare bazilică în cinstea sa era înălţată
la Assisi, ţintă şi astăzi pentru foarte mulţi pelerini, care pot să venereze mormântul
sfântului şi să se bucurie de vederea frescelor lui Giotto, pictor care a ilustrat
în mod magnific viaţa lui Francisc.
S-a spus că Francisc reprezintă un „alter
Christus…
A fost numit şi „fratele lui Isus”. De fapt, acesta era idealul
său: să fie ca Isus; să-l contemple pe Cristos din Evanghelie, să-l iubească intens,
să-i imite virtuţile. În special, el a voit să dea o valoarea fundamentală sărăciei
interioare şi exterioare, învăţând-o şi fiilor săi spirituale. Prima fericire al Predicii
de pe Munte - Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt
5,3) - a găsit o luminoasă realizate în viaţa şi în cuvintele Sfântului Francisc.
Într-adevăr, iubiţi prieteni, sfinţii sunt cei mai buni interpreţi ai Bibliei; ei,
întrupând în viaţa lor Cuvântul lui Dumnezeu, îl fac mai atrăgător ca oricând…
Mărturia
lui Francisc, care a iubit sărăcie pentru a-l urma pe Cristos cu dăruire şi libertate
totale, continuă să fie şi pentru noi o invitaţie la a cultiva sărăcia interioară
pentru a creşte în încrederea lui Dumnezeu, unind şi un stil de viaţă sobră şi o detaşare
de bunurile materiale.
În Francisc iubire pentru Cristos s-a exprimat în mod
special în adorarea Preasfântului Sacrament al Euharistiei. În Izvoarele franciscane
se citesc expresii impresionante, precum aceasta: „Toată umanitatea să se teamă, universul
întreg să tremure şi cerul să tresalte, când pe altar, în mâna preotului, se află
Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O favoare minunată! O sublimitate umilă, ca Stăpânul
universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, se smerească în aşa măsură încât să
se ascundă pentru mântuirea noastră, sub o mică bucată de pâine” (Francesco di
Assisi, Scritti, Editrici Francescane, Padova 2002, 401).
În acest an al
Preoţiei, îmi place să amintesc de asemenea o recomandare adresată de Francisc preoţilor:
„Când vor voi să celebreze Liturghia, curaţi în mod curat, să săvârşească cu veneraţie
adevărata jertfă a Trupului şi Sângelui Domnului nostru Isus Cristos” (Francesco
di Assisi, Scritti, 399). Francisc dovedea mereu o mare deferenţă faţă de preoţi,
şi recomanda să fie respectaţi mereu, chiar şi în cazul în care ar fi fost în mod
personal puţin demni.
Aducea ca motivaţie a acestui profund respect faptul
că ei au primit darul de a consacra Euharistia. Dragi fraţi în preoţie, să nu uităm
niciodată această învăţătură: sfinţenia Euharistiei ne cere să fim curaţi, să trăim
în mod coerent cu acest Mister pe care îl celebrăm.
Din iubirea pentru Cristos
se naşte iubirea faţă de persoane şi chiar faţă de toate creaturile lui Dumnezeu.
Iată o altă trăsătură caracteristică a spiritualităţii lui Francisc: sensul fraternităţii
universale şi iubirea pentru creaţie, care i-a inspirat renumitul Cântec al creaturilor.
Este un mesaj foarte actual. Cum am amintit în Enciclica mea „Caritas in veritate”,
este posibil de susţinut numai o dezvoltare care să respecte creaţia şi care să nu
dăuneze mediul înconjurător, şi în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest
an am subliniat că şi construcţia unei păci trainice este legată de respectarea creaţiei.
Francisc ne aminteşte că în creaţie se extinde înţelepciunea şi bunăvoinţa Creatorului.
Natura este înţeleasă de el tocmai ca un limbaj care ne vorbeşte despre Dumnezeu….şi
cu care putem vorbi despre Dumnezeu.
Dragi prieteni, Francisc a fost un mare
sfânt şi un om vesel. Simplitatea sa, umilinţa sa, credinţa sa, iubirea sa pentru
Cristos, bunătatea sa faţă de fiecare om, bărbat şi femeie, l-au făcut vesel în orice
situaţie. De fapt, între sfinţenie şi bucurie există un raport intim şi indisolubil.
Un scriitor francez a spus că în lume există o singură tristeţe: aceea de a nu fi
sfinţi…
Să privim la mărturia Sfântului Francisc, să înţelegem că acesta este
secretul adevăratei fericiri: a deveni sfinţi!....
Să obţină pentru noi acest
dar Fecioara iubită de Francisc cu gingăşie. Să ne încredinţăm ei cu înseşi cuvintele
Sărăcuţului din Assisi: „Sfântă Fecioară Marie, nu există alta asemenea ţie născută
în lume între femei, fiică şi slujitoare a preaînaltului Rege şi Tată ceresc, Mamă
a preasfântului Domn al nostru Isus Cristos, mireasă a Duhului Sfânt: roagă-te pentru
noi…la preasfântul tău Fiu iubit, Domn şi Învăţător” (Francesco di Assisi, Scritti,
163).