Marea procesiune a lumii spre Cristos, în călătoria şi închinarea magilor, urmând
steaua şi Scripturile: consideraţii omiletice la Epifania Domnului
(RV - 5 ianuarie 2010) E sărbătoare. „Ne-a strălucit o zi sfântă.
Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”
- proclamă liturghia din zilele premergătoare Epifaniei Domnului. „Toate neamurile
pământului te vor adora pe tine, Doamne”, răspunde psalmistul profet în solemnitatea
chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul.
Însuşi
numele „epifanie”, păstrat din limba greacă, dovedeşte că sărbătoarea este
de origine orientală exprimând în acelaşi timp sensul ei, adică manifestarea sau arătarea
Domnului. Este vorba de manifestarea lui Cristos către lumea păgână în gestul închinării
magilor, către iudei la botezul lui Isus în râul Iordan şi către ucenicii săi
la prima minune săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt 3 momente
de epifanie celebrate succesiv în tradiţia Bisericii Romei: astăzi, sosirea
şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl din cer îl face
cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a din ciclul liturgic anual C,
primul semn minunat, cel al schimbării apei în vin săvârşit de Isus la nunta din Cana
Galileii când „şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (In
2, 11).
Se poate spune că Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor
de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm arătarea
în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat.
Este vorba
de „taina lui Cristos” despre care apostolul Paul afirmă clar în scrisoarea
către Efeseni 3,2-3a.5-6: „Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor
din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi
prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori
cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă
în Cristos Isus.”
Epifania şi Boboteaza. Amintim că, dacă în tradiţia
Bisericii Romei, la Epifanie se celebrează sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia
creştină răsăriteană accentul sărbătorii Epifaniei, al arătării este pus pe Botezul
Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele tradiţii converg în actul manifestării
şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”.
Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină,
plin de conţinut teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat,
s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire
ţie!”.
Steaua. Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită
doar de Sfântul Matei în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea
acelor înţelepţi din Răsărit, deveniţi simbolul tuturor popoarelor pământului care
îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră.
Desigur, misterul acelei stele ni-l
descoperă teologia şi nu astronomia. Această călăuză luminoasă, prezentă adesea
ca element de legendă în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, ca
împăraţi din lumea greco-romană, are o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea
povestirii. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători
despre care vorbeşte carteaNumerilor 24, 17: „O stea se ridică din
Iacob, un sceptru se înalţă în Israel”. Steaua este un simbol al regelui mesianic
iar lumina este ambianţa apariţiei ei potrivit profeţiei lui Isaia: „Poporul care
umbla în întuneric a văzut lumină mare”. Cetăţii Ierusalimului aflate în strâmtorare
marele Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare ce suscită entuziasm. El ştia că
„în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele”, Dumnezeu
face să strălucească peste Israel slava sa:
„Scoală-te, luminează-te,
Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta…Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea
aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine;
fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste
lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci
se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o datăcu bogăţiile popoarelor.
Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei
din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (60,1-6).
Este
prima lectură a Liturghiei de azi. Ei bine, va scrie evanghelistul Matei, această
profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric,
greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, Matei a alcătuit
o splendidă metaforă pentru drumul omului spre adevărul care este Dumnezeu.
Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai evreu” dintre evanghelişti - doar Luca
este un sirian de cultură greacă-elenistă - a destinat evanghelia conaţionalilor pentru
a le arăta că Isus era Mesia despre care s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de
către profeţi.
Citim la Sfântul Matei 2,1-12:
„După ce s-a
născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui Irod, iată au sosit la Ierusalim
nişte magi veniţi din Răsărit. Şi au întrebat: "Unde este regele de curând născut
al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui".
Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A
adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se
nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem, în Iudeea, căci iată ce a
fost scris prin profetul:«Şi tu, Betleeme, pământ al lui
Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din
tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»".Atunci
Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul precis în care li
se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu
de-amănuntul despre prunc, şi când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg
şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua
pe care o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra
locului unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie.Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând
în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile,
i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă.În cele din urmă,
înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în
ţara lor.”
Capodoperă a evangheliei, episodul închinării magilor este
cunoscut fiecărui creştin. Tentaţia deja veche, este aceea de a pierde din vedere
ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se opri la figurile protagoniştilor,
care sunt magii.
De fapt există o învăţătură alternativă bazată pe scrieri
apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia
lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua care a apărut la naşterea
lui Isus le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară
secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare
în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează
că magii sunt trei şi se numesc „Melchior, Baltazar, Gaspar”; primesc vestea imediat
după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data
naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi
lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie
cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor
consideraţi ca trei regi, potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de
Matei dar li s-a identificat şi culoarea pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei,
relicvele lor se păstrează la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a
văzut în darurile lor sensuri ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru
dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea şi moartea sa.
În realitate, textul
Sfântului Matei, modelat după grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele
Sion cântată azi de Isaia, este istoria călătoriei spiritului, a convertirii la Cristos,
urmând steaua, adică semnele prezente în natură şi Scripturile. Nu unele fără altele.
Temele
de meditaţie prezente în Evanghelia sărbătorii sunt mai multe. Enumerăm câteva: -
steaua, şi natura în general, şi Scripturile, călăuze ce conduc la aflarea lui Mesia,
Dumnezeu-cu-noi. - viaţă umană care este o călătorie spre Dumnezeu; - lumina
divină care apare şi dispare provocând rând pe rând, când bucurie când îngrijorare
şi teamă; - situaţia unui popor sau a unor oameni care adorm într-o religiozitate
de rutină cu capul pe cărţile sfinte. - atitudinea oamenilor politici şi a intelectualilor
în faţa religiei; - noutatea creştină absolută, revoluţionară, care îi alarmează
pe cei puternici, exprimată de scriitorul italian Mario Pompilio în cartea sa „Cea
de-a cincia Evanghelie” în afirmaţia: „Acum bogaţii poartă daruri săracului”. -
Alegerea radicală. Dar este, în fine, o altă pistă de reflecţie, cea a alegerii
radicale din partea omului şi pe care italianul Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a
enunţat-o astfel: „Noi oamenii avem de făcut o alegere: sau ne lăsăm ghidaţi
de mirosuri şi de miasme pământeşti sau de strălucirea celor de sus. Stelele îl călăuzesc
doar pe cine priveşte în sus, spre înalt. Animalele se lasă conduse doar de miros,
de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată de alte animale le poartă
în drumul lor. Alegerea umană stă tocmai în aceasta”.
Oricum, steaua indica
drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care
„a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Aşa cum a subliniat
un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, la viaţa
liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune acum istoria oamenilor biblici
care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci „noi nu avem
aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr 13,14).
Călătoria
magilor devine astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire,
căutare şi răspunsul la chemarea de a păşi pe urma cuiva. Aşa cum s-a petrecut într-o
zi pe malul lacului Tiberiade: Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele,
barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (cf Mt 4, 18-22).
Cine rămâne legat
de pământ, de bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu
Cristos. Cine este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă
preoţilor de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i
convertesc. Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem,
dimpotrivă Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un sat fără importanţă, „de unde nu
poate ieşi nimic bun”.
Pelerini ai adevărului. Dar povestirea Magilor
ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului.
Între aceştia, însă, nu vedem numai feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi
sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în
împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12). Se
deschide astfel, în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universalităţii
mântuirii întruchipate de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Orient.
Mântuirea nu cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la
Cristos pe căi neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl
caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din
Efa şi din Saba aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor.
În procesiunea
spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor de la Răsărit,
noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni
nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (cf
Ap 7,9).
La capătul drumului, al oricărei căutări, adorarea lui Dumnezeu.
Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul
Matei în finalul povestirii: Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul
de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11),
şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă".
După
atâta gramatică, escatologia este esenţială.
Închinarea,
pregustare a ospăţului veşnic. Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu
îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii
nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază.
Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecată
a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit
cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului: „Tu îmi întinzi masa înaintea
potrivnicilor mei…Pentru cu tu eşti cu mine”(cf Ps 22/23). Sărbătoare
plăcută, iubiţi ascultători şi dragi vizitatori! (Radio Vatican,
A. Lucaci, preluare din 5/6 ianuarie 1993, revizuire la 5 ianuarie 2009, repropusă
pentru 5/6 ianuarie 2010)