Domnul să-şi lumineze faţa asupra voastră! Faţa lui Dumnezeu, feţele oamenilor şi pacea în predica lui Benedict al XVI-lea la Liturghia din solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu

(RV - 1 ianuarie 2009) În faţa copiilor lipsiţi de apărare, victime ale violenţei, se prăbuşesc toate falsele justificări ale războiului: a afirmat în prima zi din an Benedict al XVI-lea la Liturghia oficiată în bazilica Sfântul Petru în solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, şi cea de-a 43-a Zi Mondială a Păcii. La rugăciunea Îngerul Domnului, într-o Piaţă San Pietro plină de credincioşi din toate părţile lumii, în ciuda ploii, Papa a lansat un vibrant apel, pentru ca toţi cei care au ales să recurgă la arme, să aibă acum curajul să abandoneze calea violenţei.

• Secvenţe muzicale din „Salve Mater Misericordiae”.
Îndreptând o privire atentă spre faţa atâtor copii desfiguraţi de violenţă, oamenii să depună armele şi să se convertească la planuri de pace: este apelul stăruitor al lui Benedict al XVI-lea, care, la Liturghia primei zile din an, în solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, a axat predica tocmai pe tema Feţei, a Feţei lui Dumnezeu şi a feţelor oamenilor.

O temă biblică extraordinar de bogată şi sugestivă, a observat Papa, care ne oferă „o cheie de lectură pentru problema păcii”:
• Faţa este expresia prin excelenţă a persoanei, ceea ce o face posibil de recunoscut şi din care transpar sentimente, gânduri şi intenţii ale inimii. Dumnezeu din natura sa este invizibil, totuşi Biblia îi aplică şi lui această imagine. A-şi arăta faţa este expresia bunăvoinţei sale, în timp ce a o ascunde indică mânia şi indignarea sa.

Toată povestirea biblică - a continuat Papa - se poate citi ca o dezvăluire treptată a feţei lui Dumnezeu, până ajunge la deplina sa manifestare în Isus Cristos. „Când a venit plinirea timpului, - ne-a amintit şi astăzi apostolul Paul - Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4,4). Şi adaugă imediat: „născut din femeie, supus Legii”. Faţa lui Dumnezeu a căpătat o faţă umană, lăsându-se văzută şi recunoscută în fiul Fecioarei Maria, pe care de aceea o cinstim cu titlul preaînalt de „Mamă a lui Dumnezeu”. Ea, care a păzit în inima ei secretul maternităţii divine, este cea dintâi care a văzut faţa lui Dumnezeu făcut om în micul rod al trupului său.
• Mama are o legătură cu totul specială, unică, şi într-un oarecare mod, exclusivă cu fiul abia născut. Prima faţă pe care copilul o vede este cea a mamei, şi această privire este decisivă pentru raportul lui cu viaţa, cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu Dumnezeu; este decisivă şi pentru ca el să poată deveni un „fiu al păcii” (Lc 10,6).

Papa, dintre multele tipologii de icoane ale Fecioarei Maria în tradiţia bizantină, s-a oprit asupra aceleia cunoscute cu numele „Fecioara blândeţii”, care îl reprezintă pe Isus prunc cu faţa sprijinită - obraz lângă obraz - pe cea a Mamei. Copilul se uită la Mamă, iar aceasta priveşte la noi, aproape ca pentru a reflecta spre cine observă, şi se roagă, bunătatea şi duioşia lui Dumnezeu, coborâtă în Ea din Cer şi întrupată în acel Fiu de om pe care îl poartă în braţe. În această icoană mariană putem contempla ceva din Dumnezeu însuşi: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut „să-l dea pe fiul său unul-născut” (In 3,16).

În felul acesta Papa a făcut legătura dintre misterul feţei lui Dumnezeu şi a oamenilor şi pace:
• Aceasta, de fapt, începe de la o privire respectuoasă, care recunoaşte în chipul altuia o persoană, oricare ar fi culoarea pielii sale, naţionalitatea, limba, religia sa. (…) În realitate, numai dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă, suntem în stare să identificăm în chipul altuia, un frate în umanitate, nu un mijloc ci un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi, o înfăţişare a misterului infinit al fiinţei umane.
„Cine are inima goală, - a fost reflecţia Papei -, nu percepe decât imagini plate, lipsite de conţinut. În schimb, cu cât noi suntem mai locuiţi de Dumnezeu, cu atât suntem şi mai sensibili faţă de prezenţa sa în ceea ce ne înconjoară: în toate creaturile, şi în special în ceilalţi oameni, deşi uneori tocmai faţa umană, marcată de asprimea vieţii şi de rău, poate părea greu de apreciat şi de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu.

Iată, deci, necesitatea, de a ne referi la faţa unui Tată comun care ne iubeşte şi a fi educaţi încă de mici la respectarea celuilalt, chiar când este diferit de noi:
• A devenit deja tot mai comună experienţa unor clase şcolare formate de copii de diferite naţionalităţi, dar şi când acest lucru nu se întâmplă, feţele lor sunt o profeţie a umanităţii pe care suntem chemaţi să o formăm: o familie de familii şi de popoare.

„Cu cât sunt mai mici aceşti copii - a constatat - cu atât mai mult suscită în noi tandreţea şi bucuria pentru o inocenţă şi o frăţietate ce ne apar evidente: cu toate diferenţele lor, plâng şi râd în acelaşi mod, au aceleaşi necesităţi, comunică spontan între ei, se joacă împreună”:
• Feţele copiilor sunt ca un reflex al viziunii lui Dumnezeu asupra lumii. De ce atunci să le stingem zâmbetele? Pentru ce să le otrăvim inimile? Din păcate, icoana Maicii Domnului a blândeţii îşi găseşte contrarul ei tragic pe chipurile îndurerate ale atâtor copii şi mame în situaţii de războaie şi violenţe: evacuaţi, refugiaţi, migranţi cu forţa.

„Feţele micuţilor nevinovaţi”, „trase de foame şi de boli, chipuri desfigurate de durere şi de deznădejde”, a amintit Papa, „sunt o chemare tăcută la responsabilitatea noastră”:
• În faţa condiţiei lor lipsite de apărare, se prăbuşesc toate falsele justificări ale războiului şi violenţei. Trebuie să ne convertim pur şi simplu la planuri de pace, să depunem armele de orice tip şi să ne angajăm toţi împreună la construirea unei lumi mai demne de om.

 
S-a oprit astfel asupra temei Zilei Mondiale a Păcii. „Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia”. Omul, a spus Papa, „este capabil să respecte creaturile în măsura în care poartă în spiritul propriu un sens deplin al vieţii, altminteri va fi înclinat să se dispreţuiască pe sine şi ceea ce îl înconjoară, să nu aibă respect faţă de mediul în care trăieşte, faţă de creaţie. Şi a adăugat: „Cine ştie să recunoască în cosmos reflexele feţei invizibile a Creatorului, are în mod spontan o mai mare iubire faţă de creaturi”. Şi a lansat un semnal de alarmă: „Dacă omul se degradează, se degradează ambientul în care trăieşte; dacă cultura tinde spre un nihilism, chiar dacă nu teoretic, dar practic, natura nu va avea decât să plătească urmările”:
• Reînnoiesc, de aceea, apelul meu la a investi în educaţie, propunându-şi ca obiectiv, pe lângă transmiterea necesară de noţiuni tehnico-ştiinţifice, o mai amplă şi aprofundată „responsabilitate ecologică”, bazată pe respectul omului şi a drepturilor şi îndatoririlor sale fundamentale. Numai astfel angajarea pentru ambient poate deveni cu adevărat educaţie la pace şi edificare a păcii.
• Secvenţe muzicale „Adeste fideles”.

 
Aici serviciul audio: