Benedict al XVI-lea, miercuri la audienţa generală: cine nu-l primeşte pe Isus cu inimă de copil, nu înţelege misterul Crăciunului

(RV - 23 decembrie 2009) Isus Prunc este Dumnezeu-Iubire „lipsit de apărare”, care nu vine pentru a cuceri lumea „din afara ei”, ci vrea mai degrabă „să fie primit de om în libertate”, „să transforme lumea din interior”. În aceasta stă semnificaţia spirituală a Naşterii Domnului: papa Benedict al XVI-lea a dedicat apropiatei sărbători a Crăciunului cateheza susţinută la audienţa generală de miercuri în aula Paul al VI-lea din Vatican. Pontiful a axat cateheza în special pe străvechea tradiţie de Crăciun a replicii ieslei de la Betleem, realizată de Sfântul Francisc de Assisi în localitatea Greccio în urmă cu aproape 800 de ani.
Expunerea Papei este binevenită acum în pregătirea imediată la Naşterii Domnului.

Să-l ascultăm:
• Iubiţi fraţi şi surori, prin novena de Crăciun, pe care o celebrăm în aceste zile, Biserica ne invită să trăim în mod intens şi profund pregătirea Naşterii Mântuitorului, de acum foarte aproape. Dorinţa, pe care toţi o purtăm în inimă, este ca apropiata sărbătoare a Crăciunului să ne dăruiască, în mijlocul activităţii frenetice a acestor zile, bucurie senină şi profundă pentru a ne face să atingem cu mâna bunătatea Dumnezeului nostru şi să ne dea nou curaj.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Crăciunului aş vrea să fac o scurtă referinţă la originea istorică a acestei solemnităţi. De fapt, Anul liturgic al Bisericii nu s-a dezvoltat iniţial pornind de la naşterea lui Cristos, dar de la credinţa în învierea sa. De aceea, sărbătoarea cea mai veche a creştinătăţii nu este Crăciunul, ci Paştele; învierea lui Cristos pune temelia credinţei creştine, este la baza vestirii Evangheliei şi face să se nască Biserica. Prin urmare a fi creştini înseamnă a trăi în manieră pascală, lăsându-ne implicaţi în dinamismul care derivă din Botez şi care poartă la a muri pentru păcat spre a trăi pentru Dumnezeu (Cf Rom 6,4).

Cel dintâi care a afirmat în mod clar că Isus s-a născut pe 25 decembrie a fost Hipolit din Roma, în comentariul său la Cartea lui Daniel, scris spre anul 204. Unii exegeţi notează, apoi, că în acea zi se celebra sărbătoarea Dedicării Templului de la Ierusalim, instituită de Iuda Macabeul în anul 164 înainte de Cristos. Coincidenţa de date ar însemna atunci că prin Isus, apărut ca lumină a lui Dumnezeu în noapte, se realizează cu adevărat consacrarea templului, Adventul, venirea lui Dumnezeu pe acest pământ.

În creştinătate sărbătoarea Crăciunului a asumat o formă definitivă în secolul al IV-lea, când ea a luat locul sărbătorii romane a soarelui invincibil, „Sol invictus”.
• S-a pus astfel în evidenţă că naşterea lui Cristos este victoria adevăratei lumini asupra întunericului răului şi a păcatului. Totuşi, intensa şi deosebita atmosferă spirituală care înconjoară Crăciunul s-a dezvoltat în Evul Mediu, datorită Sfântului Francisc de Assisi, care era profund îndrăgostit de omul Isus, de Dumnezeu-cu-noi.

 
Primul său biograf, Tommaso da Celano, în Vita secunda povesteşte că Sfântul Francisc „Peste toate celelalte solemnităţi celebra cu grijă de nedescris Naşterea Pruncului Isus, şi numea sărbătoarea sărbătorilor ziua în care Dumnezeu, făcut mic prunc, a supt la un sân uman” (Fonti Francescane, n.199, p. 492). Din această devoţiune particulară faţă de misterul Întrupării a avut originea renumita celebrare din localitatea Greccio, în regiunea italiană Lazio, în noaptea de Crăciun, 1223. Ea a fost probabil inspirată Sfântului Francisc de pelerinajul său în Ţara Sfântă şi de replica ieslei de la Betleem din bazilica papală Sfânta Maria Maggiore din Roma. Ceea ce îl însufleţea pe Sărăcuţul din Assisi era dorinţa de a trăi în mod concret, viu şi actual umila măreţie a evenimentului naşterii Pruncului Isus şi de a-i împărtăşi bucuria tuturor.

În prima biografie, Tommaso da Celano vorbeşte despre noaptea ieslei de la Greccio, într-un mod viu şi mişcător, oferind o contribuţie decisivă răspândirii celei mai frumoase tradiţii de Crăciun, cea a ieslei, replică a celei de la Betleem.
• Noaptea de la Greccio, de fapt, a redat creştinătăţii intensitatea şi frumuseţea sărbătorii Naşterii Domnului şi a educat Poporul lui Dumnezeu să-i perceapă mesajul cel mai autentic, căldura specială, şi să iubească şi să adore umanitatea lui Cristos. Aceasta abordare, această apropiere de evenimentul Crăciunului a oferit credinţei creştine o nouă dimensiune. Paştele concentrase atenţia asupra puterii lui Dumnezeu care învinge moartea, inaugurează viaţa nouă şi învaţă a spera în lumea care va veni. Cu Sfântul Francisc şi ieslea sa, s-a pus în evidenţă iubirea dezarmată a lui Dumnezeu, umilinţa şi bunătatea sa, care la Întruparea Cuvântului se manifestă oamenilor pentru a-i învăţa un nou mod de a trăi şi de a iubi.

Tommaso da Celano povesteşte că, în acea noapte de Crăciun, 1223, i-a fost acordat lui Francisc harul unei vedenii minunate. A văzut stând nemişcat în iesle un mic prunc, care a fost retrezit din somn chiar de apropierea lui Francisc. Şi adaugă: „Nici această vedenie nu se îndepărta de fapte deoarece, prin lucrarea harului său care acţiona prin intermediul sfântului său slujitor Francisc, copilul Isus a fost reînviat în inima multora, care îl uitaseră, şi a fost imprimat profund în amintirea lor iubitoare” (Vita prima, op. cit., n. 86, p. 307). Acest cadru descrie cu multă precizie cât de mult credinţa vie şi iubirea lui Francisc pentru umanitatea lui Cristos au transmis sărbătorii creştine a Crăciunului: descoperirea că Dumnezeu se revelează în mădularele gingaşe ale Pruncului Isus. Datorită Sfântului Francisc,
• …poporul creştin a putut percepe că la Crăciun Dumnezeu a devenit într-adevăr „Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi, de care nu ne separă nici o barieră şi nici o distanţă. În acel Prunc, Dumnezeu a devenit atât de aproape de fiecare de noi, atât de vecin, încât îi putem spune tu şi ne putem întreţine cu el într-un raport confidenţial de profundă afecţiune, aşa cum facem cu un nou-născut.

În acel Copil, de fapt, se manifestă Dumnezeu-Iubire, condiţia sa săracă şi dezarmantă:
• Dumnezeu vine fără arme, fără forţă, deoarece nu vrea să cucerească, pentru a spune astfel, din exterior, ci înţelege mai degrabă să fie primit de om în libertate; Dumnezeu se face Prunc lipsit de apărare pentru a învinge trufia, violenţa, pofta de posesie a omului. În Isus Dumnezeu a asumat această condiţie săracă şi dezarmantă pentru ne învinge prin iubire şi a ne conduce la adevărata noastră identitate.

Nu trebuie să uităm că titlul cel mai mare al lui Isus Cristos este tocmai acela de „Fiu”, Fiu al lui Dumnezeu; demnitatea divină este indicată cu un termen care prelungeşte referinţa la condiţia umilă a ieslei de la Betleem, deşi corespunzând în mod unic dumnezeirii sale, care este divinitatea „Fiului”.

Condiţia sa Prunc ne arată, apoi, cum îl putem întâlni pe Dumnezeu şi cum putem să ne bucurăm de prezenţa sa. Numai în lumina Crăciunului putem înţelege cuvintele lui Isus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).
• Cine nu a înteles misterul Craciunului, nu a înteles un elementul decisiv al existentei crestine. Cine nu îl primeşte pe Isus cu inimă de copil, (deci, ca fiu, mereu fiu, chiar şi după ce a devenit tată sau mamă), nu poate intra în împărăţia cerurilor: aceasta este ceea ce Francisc a voit să amintească creştinătăţii din timpul său şi din toate timpurile, până astăzi.
Să-l rugăm pe Tatăl ca să ne dea acea simplicitate a inimii care recunoaşte în Prunc pe Domnul, exact aşa cum a făcut Francisc la Greccio. Atunci ar putea să ni se întâmple şi nouă ceea ce Tommaso da Celano - referindu-se la experienţa păstorilor în Noaptea Sfântă (Cf Lc 2,20) - povesteşte în legătură cu toţi cei care au fost prezenţi la evenimentul din Greccio: „fiecare s-a întors de acolo la casa sa plin de o bucurie imposibil de exprimat”(Vita prima, op. cit., n. 86, p. 479).
Aceasta este urarea pe care o formulez cu afecţiune vouă tuturor, familiilor voastre şi tuturor celor dragi ai voştri. Crăciun binecuvântat tuturor.

• Secvenţe muzicale.
Ce de obicei în această perioadă, au răsunat în aula Paul al VI-lea melodiile de Crăciun executate de un grup de cimpoieri. Şi gândul la apropiata sărbătoare a Naşterii Domnului a inspirat şi tradiţionalele saluturi finale înainte de rugăciunea Tatăl nostru. Benedict al XVI-lea a exprimat urarea ca iubirea pe care Dumnezeu a manifestat-o omenirii în naşterea lui Cristos, să facă să crească în tineri dorinţa de a-i sluji cu generozitate pe fraţi; să fie pentru cei bolnavi izvor de mângâiere şi seninătate; să inspire perechile de soţi recent căsătoriţi să întărească promisiunea de iubire şi de fidelitate reciprocă.

Iată şi binecuvântarea apostolică invocată de Papa la încheierea audienţei generale de miercuri desfăşurată în aula Paul al XVI-lea din Vatican, binecuvântare ce ajunge astfel nu doar la urechile ci şi la inima tuturor celor care o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: