Continuă ecourile întâlnirii papei Benedict al XVI-lea cu artiştii: comentariul istoricului de artă Timothy Verdon

(RV - 23 noiembrie 2009) De la New York Times la Al Jazeera, întâlnirea lui Benedict al XVI-lea cu artiştii în Capela Sixtină, sâmbătă 21 noiembrie, a trezit un mare interes la nivel mondial. Un eveniment care a reafirmat potenţialul extraordinar care există în conubiul dintre artă şi credinţă. Pontiful şi-a încheiat intervenţia cu îndemnul adresat artiştilor de a nu le fi teamă de credinţa care, a spus, nu răpeşte nimic din geniu şi artă, ci din contra le înalţă şi le nutreşte.

Asupra acestui pasionant apel al Papei către artişti, iată reflecţia istoricului de artă, mons. Timothy Verdon, autor al volumului „Arta în viaţa Bisericii” publicat recent de Editura Vaticană, LEV:
• Ca artişti şi apoi ca persoane care au primit de la Dumnezeu un mare talent, la rândul lor sunt oameni, bărbaţi şi femei care, la fel ca toţi, trebuie într-un mod oarecare să înfrunte întrebările esenţiale ale vieţii şi trebuie să o facă la fel ca noi toţi în baza unei viziuni de credinţă şi de speranţă: speranţa, arta ca expresie a speranţei, opera de artă trebuie să transmită speranţa. Papa invită artiştii să nu-şi închidă propria viaţă şi experienţă, propria inimă în faţa nevoii de credinţă şi de speranţă, să nu le fie teamă că, deschizându-se lui Dumnezeu, ar avea de pierdut acea artă, acel talent pe care îl simt puternic în ei.

Papa a subliniat cum frumuseţea nu poate fi separată de bine şi, deci, de adevăr…
• Sfântul Părinte a trasat o distincţie foarte netă între frumuseţea adevărată, care deschide inima omului spre libertate, speranţă, şi acea frumuseţe falsă, care străluceşte pe dinafară şi vrăjeşte dar la sfârşit încătuşează inima subjugând-o în diferite feluri puterilor acestei lumi: luxuria, aviditatea de putere şi lăcomia după bogăţii. Sfântul Părinte a insistat că artiştii au libertatea de a alege între o frumuseţe şi alta şi a subliniat această libertate a lor în faţa imaginii la care a făcut de mai multe ori referinţă, cea a „Judecăţii din urmă” a lui Michelangelo. Apoi, a vorbit la aceste persoane, care într-un anume sens se bucură de o libertate specială, şi în faţa „Judecăţii de apoi” a lui Michelangelo i-a invitat să folosească bine această putere. A o folosi bine înseamnă tocmai a se angaja să poarte persoanele să vadă, să simtă, să experimenteze în artele figurative, muzica, literatura, ceea ce este bine mai degrabă decât ceea ce este rău.

„Arta în viaţa Bisericii” se intitulează ultima lucrare pe care aţi scris-o. Benedict al XVI-lea, nu numai la întâlnirea din Capela Sixtină, prin intervenţiile sale a relansat tocmai raportul dintre artă şi religie, cu o chemare constantă la „via pulchritudinis”, calea frumuseţii..
• Ceea ce este cu adevărat frumos în arta Bisericii nu este doar învelişul exterior, pictura, sculptura, edificiul; ceea ce este frumos cu adevărat este mesajul pe care acest înveliş exterior, în sine forate important pentru că este vehiculul comunicării, vrea să-l transmită. Una din problemele artei timpului nostru este faptul că s-a oprit asupra învelişului exterior, a vorbit despre frumuseţe estetică, despre stil, fără a-şi da seama că în cea mai mare parte a istoriei noastre arta era un mijloc de comunicare, nu numai un lucru frumos în sine. Au vorbit despre compoziţie, despre spaţiile edificiilor sacre, fără să comunice cum se cuvine celor care astăzi vor să se apropie de aceste opere, că toate acestea aveau o funcţie iar funcţia era aceea de a comunica adevărul.