Ziua Pro Orantibus, ziua călugăriţelor de clauzură: o româncă, Sr. Maria Anunţiata,
a lăsat scena cu aplauze iar acum cântă neîncetat laude Domnului, cu harpa şi cu inima,
într-o mănăstire din Roma
(RV - 20 noiembrie 2009) Se celebrează sâmbătă 21 noiembrie, în comemorarea Prezentării
la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, a 56-a Zi Pro Orantibus,
dedicată comunităţilor călugăreşti de viaţă contemplativă, de viaţă claustrală sau
de clauzură. Sunt "plămânii verzi ai unui oraş", adevărate oaze spirituale, despre
care Benedict al XVI-lea a spus că ele constituie o prezenţă indispensabilă în Biserică
şi în lume şi a implorat pentru ele noi vocaţii îndemnând totodată la susţinerea acestor
mănăstiri „în necesităţile lor materiale”.
În aceste oaze ale spiritului şi
clinici de cură spirituală, cum au fost numite, trăiesc persoane care îşi dedică întreaga
viaţă rugăciunii pentru nevoile Bisericii şi ale întregii umanităţi. După ce anul
trecut v-am propus mărturii de la Mănăstirea benedictină „Maica Unităţii”, Viişoara,
Piatra Neamţ şi de la Mănăstirea Clariselor „Sfânta Maria a Îngerilor” din oraşul
Roman, anul acesta ascultaţi istoria unei călugăriţe contemplative, Claudia Pogorilovski,
devenită Sora Maria Anunţiata a lui Isus Euharistie, care după terminarea Conservatorului,
a lăsat aplauzele şi spectacolele muzicale iar acum cântă neîncetat laude Domnului,
cu harpa şi cu inima în mănăstirea de clauzură din Roma, a Adoratoarelor Perpetue
ale Preasfântului Sacrament.
Să o ascultăm: • M-am născut în Bucureşti,
într-o familie mixtă – mama e catolică, tata era ortodox. Când aveam vreo şapte ani
a ajuns la noi în casă, din întâmplare, un pian, şi tata a-nceput să mă-nveţe, după
ureche, cu un singur deget, cântecele pe care le ştia de la mama lui, de pe malul
Prutului. Aşa am început pianul. Mai târziu, la zece ani am început şi harpa, şi-am
continuat studiul muzicii până la 24 de ani. Îmi plăcea foarte mult, credeam că mi-am
găsit drumul în viaţă, şi nu visam alceva decât să fac o carieră cât mai strălucită,
să câştig cel mai mare concurs de harpă din lume, care se ţine la Ierusalim, iar apoi
să mă căsătoresc. Cam astea erau planurile mele, foarte omeneşti. Deja înainte de
terminarea Conservatorului am început să dau recitaluri, să cânt prin mai multe orchestre,
să văd mai multe ţări, şi să mă pregatesc foarte serios pentru marele concurs.
Iată-mă
ajunsă şi la Ierusalim, în ultimul an de Conservator. Mă aflam în faţa bătăliei decisive
a vieţii mele, şi-am simţit nevoia să merg să mă rog, înainte de-a intra în scenă,
la mormântul lui Isus. Nu ştiu de ce, fără să mă gândesc prea mult, rugăciunea care
mi-a izvorât atunci din inimă, asta a fost: Doamne, eu m-am pregătit cât am putut
de bine, toţi anii ăştia; dar acum nu te rog nici să câştig, nici să pierd, dar să
fie aşa cum e mai bine pentru tine, pentru gloria ta. Concursul avea patru etape,
eu nu m-am prezentat rău, dar am căzut din prima. În seara aceea, am simţit din nou
nevoia de-a mă retrage singură în cameră şi de-a mă ruga. I-am spus lui Dumnezeu:
până acum am vrut să fac din viaţa mea doar ce-am vrut eu, şi n-a ieşit; de-acum înainte
ţi-o dau ţie; fă tu ce vrei cu ea.
Întoarsă acasă, mi-am reluat activitatea
prin orchestre, şi-am terminat şi ultimul an de Conservator. Cel mai mult îmi plăcea
în orchestra Ateneului, credeam că Ateneul mă poate face fericită, dar uneori mă-ntrebam:
dacă în noaptea asta Ateneul ar dispărea într-un incendiu, ce-ar rămâne din fericirea
mea? Asta să fie fericirea, ceva ce poate să dispară într-o noapte? Scena, luminile,
aplauzele, nu mă mai satisfăceau, lăsau în mine un mare gol; căutam ceva, alceva,
dar nu ştiam nici eu ce caut, unde să caut; eram neliniştită, cum zice sfântul Augustin:
“Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până când nu se va
odihni în tine”.
În seara de Crăciun a acelui an, mergeam singură spre Catedrală,
rugându-mă Rozariul. Ninsese de curând, era totul alb, multă linişte şi pace. De-odată
am simţit în suflet o bucurie şi-o lumină atât de mare cum nici nu-mi închipuisem
vreodată că poate exista pe lumea asta. Era Isus, şi mă chema să las totul şi să-l
urmez, şi-aşa am făcut; din seara aceea am început o viaţă nouă, adevărata viaţă,
pentru că am descoperit adevărata fericire, singura fericire: Isus. Am intrat întâi
în rândul Surorilor Carităţii ale sfintei Ioana Antida Thouret, care erau în Parohia
mea, la Bucureşti-noi. Numai că, treptat, o nouă nelinişte creştea în mine: odată,
la o cantină a săracilor, mă gândeam: noi acum îi servim pe saracii de aici, şi-i
facem un pic mai fericiţi. Dar toţi ceilalţi săraci din lume? Treptat începusem să
simt că forma mea de a sluji e foarte limitată, şi că-n felul ăsta n-o să pot ajunge
niciodată la toţi săracii din lume, la toţi fraţii mei, pe care vroiam să-i salvez;
simţeam nevoia unei dăruiri mult mai profunde faţă de Isus şi faţă de fraţi. Mă gândeam
la clauzură, numai că pe-atunci, în România nu ştiam să existe vreo mănăstire de clauzură.
Numai Dumnezeu ar fi putut să-mi deschidă calea spre clauzură, şi-a făcut-o.
După primul an de noviciat, pe neaşteptate, a trebuit să venim la Roma, pentru a face
aici al doilea an de noviciat. Aici le-am cunoscut pe Adoratoarele Perpetue ale Preasfântului
Sacrament, un Ordin de clauzură papală, care-l au în centrul vieţii lor pe Isus Euharistia,
şi adoraţia euharistică perpetuă, 24 de ore din 24; asta e forma lor de apostolat
prin care ajung la toţi fraţii lor, se roagă pentru toate nevoile Bisericii, îmbrăţişează
toată omenirea, într-o dăruire totală a vieţii lor, în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu.
Drumul meu până aici a fost lung, dar am ajuns. Sunt de opt ani aici, iar anul trecut
am făcut profesiunea perpetuă. Când Dumnezeu te vrea într-un loc, te face să treci
peste orice, peste apă şi peste foc, şi te conduce acolo unde te vrea. Eu sper din
toată inima ca Adoratoarele să ajungă şi-n România, pentru că poate multe tinere ar
vrea să aleagă acest fel de viaţă, dar nu ştiu unde să se ducă.
Sora Maria
Anunţiata a lui Isus Euharistie de la mănăstirea din Roma a Ordinului Adoratoarelor
Perpetue ale Preasfântului Sacrament.