Papa la audienţa generală: catedralele Evului Mediu ne amintesc că frumuseţea este o cale fascinantă pentru a-l întâlni pe Dumnezeu

(RV - 18 noiembrie 2009) Credinţa creştină a inspirat una din creaţiile artistice cele mai elevate ale civilizaţiei universale: catedralele, adevărată glorie a Evului mediu creştin. Ele ne amintesc că via pulchritudinis - calea frumuseţii este un parcurs deosebit şi fascinant pentru a ne apropia de misterul lui Dumnezeu. A spus Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri desfăşurată în aula Paul al VI-lea din Vatican.

Datorită ardoarei şi zelului spiritual al monahismului au fost înălţate bisericile abaţiilor, în care liturgia putea fi celebrată cu demnitate şi solemn şi unde credincioşii puteau să se reculeagă în rugăciune. Astfel au luat naştere bisericile şi catedralele romane. Apoi, catedralele gotice au fost o sinteză de credinţă şi artă, exprimată armonios în limbajul universal şi fascinant al frumuseţii, traducând în felul acesta avântul sufletului spre Dumnezeu. Toţi participau la construirea şi împodobirea acestei case comune în care credincioşii erau instruiţi în credinţă. Astăzi, aceste capodopere născute în Europa sunt de neînţeles dacă nu se ţine cont de sufletul religios care le-a inspirat. Când credinţa întâlneşte arta, atunci se creează o profundă armonie, întrucât cele două pot şi vor să vorbească despre Dumnezeu, făcându-l vizibil pe Cel care este invizibil. Iată pe scurt cateheza Sfântului Părinte ţinută la audienţa generală de miercuri la sfârşitul căreia a spus, cum de altfel s-a anunţat din timp, că sâmbătă 21 noiembrie va împărtăşi aceste gânduri la întâlnirea internaţională cu artiştii în Capela Sixtină, cu urarea ca Domnul să ne ajute să redescoperim frumuseţea ca drum pentru a ajunge la întâlnirea lui Dumnezeu.
Este pe scurt cuprinsul catehezei Papei.

Dar merită să ne oprim pe larg asupra acestei frumoase cateheze urmărind expunerea făcută pe Pontif:
• În catehezele din săptămânile trecute am prezentat unele aspecte ale teologiei medievale. Dar credinţa creştină profund înrădăcinată în oamenii acelor secole, nu a dat naştere numai la capodopere de literatură teologică, ale gândirii credinţei. Ea a inspirat şi unele dintre creaţiile artistice cele mai elevate ale civilizaţiei universale: catedralele, adevărată glorie a Evului Mediu creştin.

Papa a subliniat faptul că timp de aproape trei secole, plecând de la începutul secolului al XI-lea s-a asistat în Europa la o fervoare artistică extraordinară. Un străvechi cronicar a descris entuziasmul şi laboriozitatea acelui timp astfel: „S-a întâmplat că în toată lumea, dar în special în Italia şi în Galii s-a început să se reconstruiască bisericile, deşi multe, fiind încă în bune condiţii, nu aveau nevoie de restaurare. Era ca o întrecere între un popor şi altul; s-ar fi putut crede că lumea, dezbrăcându-se de vechile haine ponosite, voia să se îmbrace în întregime în haina albă a noilor biserici. Într-un cuvânt - încheie cronicarul -, aproape toate bisericile catedrale, un mare număr de biserici mănăstireşti, şi chiar oratorii rurale, au fost atunci restaurate de credincioşi” (Rodolfo il Glabro, Historiarum 3,4)

Diferiţi factori au contribuit la această renaştere a arhitecturii religioase. Înainte de toate, condiţii istorice mai favorabile, precum o mai mare siguranţă politică însoţită de o constantă creştere a populaţiei şi de o dezvoltare progresivă a oraşelor, a schimburilor şi a bogăţiei. În afară de aceasta, a observat papa Benedict
• arhitecţii au descoperit soluţii tehnice din ce în ce mai elaborate pentru a mări dimensiunile edificiilor asigurându-le în acelaşi timp rezistenţa şi aspectul maiestos.
Însă - a precizat Papa - se datorează în principal ardoarei şi zelului spiritual al monahismului în plină expansiune faptul că au fost înălţate bisericile abaţiilor, unde liturgia putea fi celebrată cu demnitate şi solemnitate, iar credincioşii puteau poposi în rugăciune, atraşi de venerarea relicvelor sfinţilor, ţinta unor neîncetate pelerinaje.

S-au născut astfel bisericile şi catedralele romanice, caracterizate de dezvoltarea longitudinală, în lungime, a navatelor pentru a primi numeroşi credincioşi: biserici foarte solide, cu ziduri groase, bolţi în piatră şi linii simple şi esenţiale. O noutate este reprezentată de introducerea sculpturilor. Fiind bisericile romanice locul rugăciunii monastice şi al cultului credincioşilor, sculptorii, mai mult decât să se preocupe de perfecţiunea tehnică, s-au îngrijit mai ales de rolul, de finalitatea educativă. Întrucât trebuia să suscite în suflete senzaţii puternice, sentimente care să poată incita la a fugi de viciu, răul, şi la a practica virtutea, binele, tema frecventă era reprezentarea lui Cristos ca judecător universal, înconjurat de personaje ale Apocalipsului. În general portalurile bisericilor romanice oferă această reprezentare, pentru a sublinia că Cristos este Poarta care conduce la Cer.
• Credincioşii, trecând pragul edificiului sacru, intră într-un timp şi un spaţiu diferit de cele ale vieţii ordinare. Dincolo de portalul bisericii, cei care cred în Cristos, suveran, drept şi milostiv, în intenţia artiştilor puteau gusta o anticipare a fericirii eterne în celebrarea liturgiei şi în actele de evlavie desfăşurate în edificiul sacru.
 
În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, pornind din nordul Franţei, s-a răspândit un alt tip de arhitectură în construcţia lăcaşurilor sacre, cel gotic, cu două caracteristici noi în comparaţie cu cel romanic, adică lansarea verticală şi luminozitatea.
• Catedralele gotice prezentau o sinteză de credinţă şi de artă exprimată armonios prin limbajul universal şi fascinant al frumuseţii, care şi astăzi trezeşte stupoare.

Graţie introducerii bolţilor cu arcul ogival, care se sprijineau pe piloni solizi, a fost posibil să se ridice considerabil înălţimea. Lansarea spre înalt voia să invite la rugăciune şi era ea însăşi o rugăciune. Catedrala gotică voia să traducă astfel, în liniile sale arhitectonice, năzuinţa sufletelor spre Dumnezeu. În afară de aceasta, prin noile soluţii tehnice adoptate, zidurile perimetrale puteau fi perforate şi înfrumuseţate cu vitralii policrome. În alte cuvinte, ferestrele deveneau mari imagini luminoase, foarte potrivite pentru a instrui poporul în credinţă. În ele - scenă după scenă - erau povestite viaţa unui sfânt, o parabolă, sau alte evenimente biblice. Din vitraliile pictate o cascadă de lumină se revărsa asupra credincioşilor pentru a le povesti istoria mântuirii şi a-i implica în această istorie.

Un alt element preţios al catedralelor gotice e constituit de faptul că la construirea şi la împodobirea lor…
• în mod diferit dar coral, participa toată comunitatea creştină şi civică; participau cei umili şi cei puternici, analfabeţii şi docţii, deoarece în această casă comună toţi credincioşii erau instruiţi în credinţă.

Sculptura gotică a făcut din catedrale o „Biblie în piatră”, reprezentând episoadele Evangheliei şi ilustrând conţinutul anului liturgic, de la Naşterea la Glorificarea Domnului. În acele secole, apoi, se răspândea tot mai mult percepţia umanităţii Domnului, iar chinurile Patimii sale erau reprezentate în mod realist: Cristos suferind - Christus patiens - a fost o imagine iubită de toţi şi aptă să inspire milă şi căinţă de păcate. Nu lipseau personajele Vechiului Testament, a căror istorie a devenit astfel familiară credincioşilor care frecventau catedralele ca parte a unicei şi comunei istorii a mântuirii. Cu bolţile sale pline de frumuseţe, de dulceaţă, de inteligenţă, sculptura gotică din secolul al XIII-lea dezvăluie o evlavie fericită şi senină, ce se complace în a răspândi o devoţiune simţită şi filială faţă de Maica Domnului, văzută uneori ca o tânără femeie, surâzândă şi maternă, şi reprezentată în principal ca suverană a cerului şi a pământului, puternică şi milostivă.

Credincioşilor care umpleau catedralele gotice le plăcea să găsească şi expresii artistice care să amintească sfinţii, modele de viaţă creştină şi mijlocitori la Dumnezeu. Şi nu au lipsit manifestările „laice” ale existenţei; iată deci apărând, ici şi acolo, reprezentaţii ale muncii câmpului, ale ştiinţelor şi artelor.

Totul era orientat şi oferit lui Dumnezeu în locul unde se celebra Liturghia. Putem înţelege mai bine sensul care era atribuit unei catedrale gotice, considerând textul inscripţiei gravate pe portalul central al bisericii Saint-Denis, la Paris: „Trecătorule, care vrei să lauzi frumuseţea acestor uşi, nu te lăsa orbit nici de aur, nici de măreţie, ci mai curând de munca istovitoare. Aici străluceşte o operă renumită, dar binevoiască cerul ca această operă faimoasă plină de splendoare să facă să strălucească spiritele, pentru ca prin adevărurile luminoase să se îndrepte spre adevărata lumină, unde Cristos este adevărata poartă”.

În finalul catehezei Papa a trecut la concluzii practice de ordin spiritual.
Îmi place acum să subliniez două elemente ale artei romanice şi gotice utile şi pentru noi. Primul: capodoperele artistice realizate în Europa în secolele trecute sunt de neînţeles dacă nu se ţine cont de sufletul religios care le-a inspirat.
• Un artist, care a mărturisit întotdeauna întâlnirea dintre estetică şi credinţă, Marc Chagall, a scris că „pictorii timp de secole şi-au înmuiat penelul în acel alfabet colorat care era Biblia”. Când credinţa, în mod special celebrată în liturgie, întâlneşte arta, se creează o sintonie profundă, deoarece amândouă pot şi vor să vorbească despre Dumnezeu, făcând vizibil Invizibilul.

Aş vrea să împărtăşesc aceasta în întâlnirea cu artiştii din 21 noiembrie, reînnoindu-le acea propunere de prietenie dintre spiritualitatea creştină şi artă, dorită de veneraţii mei predecesori, în special de slujitorii lui Dumnezeu Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea. Al doilea element:
• Forţa stilului roman şi splendoarea catedralelor gotice ne aminteşte că via pulchritudinis - calea frumuseţii, este un parcurs deosebit şi fascinant pentru a se apropia de Misterul lui Dumnezeu.

Ce este frumuseţea, pe care scriitori, poeţi, muzicieni, artişti o contemplă şi o traduc în limbajul lor, dacă nu reflexul splendorii Cuvântului veşnic făcut trup? Afirmă Sfântul Augustin: „Întreabă frumuseţea pământului, întreabă frumuseţea mării, întreabă frumuseţea aerului difuz şi răsfirat. Întreabă frumuseţea cerului, întreabă ordinea stelelor, întreabă soarele, care cu splendoarea sa luminează ziua; întreabă luna, care cu lumina sa palidă atenuează întunericul nopţii. Întreabă animalele care se mişcă în apă, care umblă pe pământ, care zboară în aer: suflete ce se ascund, corpuri care se arată; vizibil ce se lasă călăuzit, invizibil ce călăuzeşte. Întrebă-le! Toate îţi vor răspunde: Priveşte-ne: suntem frumoase! Frumuseţea lor le face cunoscute. Această frumuseţe schimbătoare…cine a creat-o, dacă nu Frumuseţea neschimbătoare?” (Discursuri, 241, 2-3).

Încheind cateheza papa Benedict s-a adresat direct participanţilor la audienţa generală de miercuri:
• Dragi fraţi şi surori, să ne ajute Domnul să redescoperim calea frumuseţii ca unul din itinerarele, poate cel mai atrăgător şi fascinant, pentru a ajunge să-l întâlnim şi să-l iubim pe Dumnezeu.

Iată şi binecuvântarea apostolică invocată de Papa la audienţa generală de miercuri în aula Paul al VI-lea din Vatican, binecuvântare ce ajunge cu darul ei la toţi ascultătorii care o primesc în spirit de credinţă.

Aici serviciul audio: