Seminar despre Iad la Universitatea Catolică din Milano
(RV - 27 octombrie 2009) S-a desfăşurat recent la Universitatea Catolică din Milano
o reuniune de studiu având ca temă „Iadul”, Infernul. În centrul atenţiei
s-a aflat întrebarea dacă este posibil de conceput existenţa reală a unei condamnări
veşnice având vedere că îndurarea divină este nemărginită. Punctul de plecare al simpozionului
a fost constatarea că chiar şi în predici se vorbeşte tot mai puţin despre Iad. Desigur,
fără a rezolva exhaustiv chestiunea, cel puţin ea a fost adusă în actualitate.
În
acest sens, redacţia centrală Radio Vatican l-a contactat pe
unul dintre participanţi, pe mons. Giacomo Canobbio, profesor de Teologie
sistematică la Facultatea de teologie a Italiei Septentrionale, şi l-a întrebat
care este motivul unei atari situaţii: • Părerea mea este că raţiunile
sunt două. Prima este accentul pus pe milostivirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este
cu adevărat milostiv şi a manifestat aceasta în istoria lui Isus, cum se poate imagina
că ar putea exista o osândă definitivă pentru cineva? A doua raţiune, cred că stă
în faptul că se reţin imaginile tipice, poate vechi de acum, prin care se descria
Infernul, în faţa unei concepţii ştiinţifice despre lume. Însă, punând împreună cele
două raţiuni se ajunge la a înţelege cum de există o anumită reţinere de a vorbi despre
Iad. Puţin şi pentru că în mentalitatea dominantă există nevoia doar de gratificare
şi nu de evaluare a faptelor proprii.
Unul din punctele centrale
ale aşa-zisei „teologii despre Iad şi Rai”, consistă în faptul de a aminti că sunt
posibilităţi deschise libertăţii şi responsabilităţii noastre. Poate, explicând bine
această idee s-ar putea oarecum contrasta această uitare a Iadului? • Din partea
lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că există oferta milostivirii, în caz contrar
Isus Cristos nu ar fi: Isus Cristos este chipul îndurător, milostiv al lui Dumnezeu
care a apărut în istorie. Însă, în faţa acestui chip plin de îndurare persoana, omul
trebuie să se decidă. Dacă s-ar considera că oricum Dumnezeu vrea ca toţi să se salveze
cu orice preţ, independent de voinţa omului, nu ar mai exista responsabilitate pentru
persoana umană, atât în mântuirea cât şi în eşecul existenţei sale. Dumnezeu vrea
interlocutori, parteneri de dialog iar persoana umană se pune pe sine în joc în faţa
milostivirii lui Dumnezeu. În ultima analiză, sunt eu care decid în faţa unei oferte
de îndurare, dacă să o primesc sau nu.
Însă, sub aspect teologic, nu se
poate exclude ca harul, milostivirea lui Dumnezeu să se opună acestei alegeri de autoexcludere
definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu… • Desigur. Noi nu putem preciza dacă
în faţa milostivirii lui Dumnezeu cineva a opus refuzul său: nu putem spune aceasta,
nici noi şi nici Biserica, care nu întâmplător poate beatifica, canoniza - proclama
fericiţi şi sfinţi, dar nu poate niciodată declara că o persoană sau alta este în
Iad. - pentru a folosi limbajul obişnuit - întrucât misiunea Bisericii este simplu
aceea de a vesti Evanghelia mântuirii. Dar dacă noi am înlătura posibilitatea unei
persoane de a refuza milostivirea lui Dumnezeu, atunci am distruge ceea ce este mai
original în persoana umană, adică libertatea şi posibilitatea de a dispune de sine.
Deci,
este licit, e permis să sperăm pentru toţi mântuirea? • Aş zice că tocmai
acesta este mesajul creştin! A spera pentru toţi nu vrea să spună: deci, toţi se mântuiesc.
Înseamnă că atitudinea mea de creştin care a cunoscut îndurarea lui Dumnezeu, ar vrea
să împartă cu alţii dorinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe toţi. De altfel, în Evanghelia
după Matei există un pasaj foarte interesant, în capitolul XVIII, unde Isus arată
câteva atitudini de asumat faţă de cine a greşit, spune: „Tatăl vostru care este în
ceruri nu vrea să piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici”. Iată: aceasta este
atitudinea creştină.