Seminar despre Iad la Universitatea Catolică din Milano

(RV - 27 octombrie 2009) S-a desfăşurat recent la Universitatea Catolică din Milano o reuniune de studiu având ca temă „Iadul”, Infernul. În centrul atenţiei s-a aflat întrebarea dacă este posibil de conceput existenţa reală a unei condamnări veşnice având vedere că îndurarea divină este nemărginită. Punctul de plecare al simpozionului a fost constatarea că chiar şi în predici se vorbeşte tot mai puţin despre Iad. Desigur, fără a rezolva exhaustiv chestiunea, cel puţin ea a fost adusă în actualitate.

În acest sens, redacţia centrală Radio Vatican l-a contactat pe unul dintre participanţi, pe mons. Giacomo Canobbio, profesor de Teologie sistematică la Facultatea de teologie a Italiei Septentrionale, şi l-a întrebat care este motivul unei atari situaţii:
• Părerea mea este că raţiunile sunt două. Prima este accentul pus pe milostivirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cu adevărat milostiv şi a manifestat aceasta în istoria lui Isus, cum se poate imagina că ar putea exista o osândă definitivă pentru cineva? A doua raţiune, cred că stă în faptul că se reţin imaginile tipice, poate vechi de acum, prin care se descria Infernul, în faţa unei concepţii ştiinţifice despre lume. Însă, punând împreună cele două raţiuni se ajunge la a înţelege cum de există o anumită reţinere de a vorbi despre Iad. Puţin şi pentru că în mentalitatea dominantă există nevoia doar de gratificare şi nu de evaluare a faptelor proprii.

Unul din punctele centrale ale aşa-zisei „teologii despre Iad şi Rai”, consistă în faptul de a aminti că sunt posibilităţi deschise libertăţii şi responsabilităţii noastre. Poate, explicând bine această idee s-ar putea oarecum contrasta această uitare a Iadului?
• Din partea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că există oferta milostivirii, în caz contrar Isus Cristos nu ar fi: Isus Cristos este chipul îndurător, milostiv al lui Dumnezeu care a apărut în istorie. Însă, în faţa acestui chip plin de îndurare persoana, omul trebuie să se decidă. Dacă s-ar considera că oricum Dumnezeu vrea ca toţi să se salveze cu orice preţ, independent de voinţa omului, nu ar mai exista responsabilitate pentru persoana umană, atât în mântuirea cât şi în eşecul existenţei sale. Dumnezeu vrea interlocutori, parteneri de dialog iar persoana umană se pune pe sine în joc în faţa milostivirii lui Dumnezeu. În ultima analiză, sunt eu care decid în faţa unei oferte de îndurare, dacă să o primesc sau nu.

Însă, sub aspect teologic, nu se poate exclude ca harul, milostivirea lui Dumnezeu să se opună acestei alegeri de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu…
• Desigur. Noi nu putem preciza dacă în faţa milostivirii lui Dumnezeu cineva a opus refuzul său: nu putem spune aceasta, nici noi şi nici Biserica, care nu întâmplător poate beatifica, canoniza - proclama fericiţi şi sfinţi, dar nu poate niciodată declara că o persoană sau alta este în Iad. - pentru a folosi limbajul obişnuit - întrucât misiunea Bisericii este simplu aceea de a vesti Evanghelia mântuirii. Dar dacă noi am înlătura posibilitatea unei persoane de a refuza milostivirea lui Dumnezeu, atunci am distruge ceea ce este mai original în persoana umană, adică libertatea şi posibilitatea de a dispune de sine.

Deci, este licit, e permis să sperăm pentru toţi mântuirea?
• Aş zice că tocmai acesta este mesajul creştin! A spera pentru toţi nu vrea să spună: deci, toţi se mântuiesc. Înseamnă că atitudinea mea de creştin care a cunoscut îndurarea lui Dumnezeu, ar vrea să împartă cu alţii dorinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe toţi. De altfel, în Evanghelia după Matei există un pasaj foarte interesant, în capitolul XVIII, unde Isus arată câteva atitudini de asumat faţă de cine a greşit, spune: „Tatăl vostru care este în ceruri nu vrea să piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici”. Iată: aceasta este atitudinea creştină.

Aici serviciul audio: