Benedict al XVI-lea la audienţa generală, cateheză despre Sf. Bernard: omul îl găseşte
pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune decât prin discuţii şi raţiune. Maria ne conduce
la Isus. Salut al Papei în limba română
(RV - 21 octombrie 2009) Raţiunea nu este de ajuns pentru a rezolva chestiunile
fundamentale despre Dumnezeu, despre om şi despre lume: a
arătat la audienţa generală de miercuri desfăşurată în Piaţa San Pietro Benedict al
XVI-lea care a susţinut o cateheză despre Sfântul Bernard din Clairvaux, Franţa, anii
1090-1153. Este vorba de unul dintre „marii doctori ai Bisericii”, „cunoscut ca ultimul
dintre Părinţi datorită capacităţii sale de a prelua cu înţelepciune bogata moştenire
a învăţăturii patristice”. A înfăptuit o mare reînnoire în viaţa monastică a timpului,
„accentuând necesitatea unei vieţi sobre şi măsurate…recomandând susţinerea şi îngrijirea
săracilor”. Papa a pus apoi accentul pe două aspecte centrale din învăţătura lui Bernard
relative la Isus şi Maria. Potrivit Sfântului Bernard, „adevărata cunoaştere a
lui Dumnezeu consistă în trăirea personală, profundă a lui Isus Cristos şi a iubirii
sale". Şi aceasta este valabil pentru orice creştin: credinţa este înainte de toate
o întâlnire personală, intimă cu Isus, înseamnă trăirea apropierii, a prieteniei,
a iubirii sale, şi numai astfel se învaţă a-l cunoaşte din ce în ce mai mult, a-l
iubi şi urma tot mai mult”. Cu referire la Fecioara Maria, Sfântul Bernard aminteşte
participarea ei la Patima lui Cristos, care „a depăşit cu mult în intensitate suferinţele
fizice ale martirajului. Bernard - a observat Papa - nu are dubii: „per Mariam
ad Iesum”, prin Maria suntem conduşi la Isus.
Dar să ascultăm expunerea
Papei, care la început a prezentat o scurtă biografie a Sfântului Bernard. •
Astăzi doresc să vorbesc despre Sfântul Bernard din Clairvaux, numit şi ’ultimul dintre
Părinţii’ Bisericii, deoarece în secolul al XII-lea, încă o dată, a reînnoit şi adus
în actualitate marea teologie a Părinţilor.
Născut în Franţa în 1090 la Fontaines,
într-o familie numeroasă şi cu oarece bunăstare. Tinerelul, s-a dedicat studiului
aşa-ziselor arte liberale - în special a gramaticii, retoricii şi dialecticii la şcoala
canonicilor bisericii din Saint-Vorles, la Châtillon-sur-Seine şi s-a maturizat lent
în decizia de a intra în viaţa monahală. Pe la vârsta de 20 de ani a intrat la Cîteaux,
o fundaţie monastică nouă, mai agilă în comparaţie cu vechile şi venerabilele mănăstiri
de atunci, şi în acelaşi timp mai riguroasă în practicarea sfaturilor evanghelice.
Câţiva ani mai târziu, în 1115, Bernard a fost trimis de Ştefan Harding, al treilea
abate de Cîteaux, să fondeze mănăstirea din Clairvaux. Aici tânărul abate, avea doar
25 de ani, a putut să-şi perfecţioneze propria concepţie despre viaţa monastică şi
să se străduiască să o pună în practică. Privind la disciplina altor mănăstiri, Bernard
a restabilit o viaţă sobră şi echilibrată, la masă ca şi la îmbrăcăminte şi în edificiile
monastice. Astfel mănăstirea din Clairvaux devenea din ce în ce mai numeroasă, şi
creştea numărul noilor fundaţii.
În aceiaşi ani, înainte de 1130, Bernard a
început o vastă corespondenţă cu multe persoane, fie importante fie de modeste condiţii
sociale. La multele scrisori din această perioadă trebuie adăugate numeroasele Sermones
- Predicile, precum şi Sentinţe şi Tratate. Tot din acest timp datează marea prietenie
a lui Bernard cu Guillaume de Saint-Thierry şi Guillaume de Champeaux, figuri dintre
cele mai importante din secolul al XII-lea. Din 1130 a început să se ocupe de nu
puţine şi grave chestiuni ale Sfântului Scaun şi ale Bisericii. Pentru atare motiv
a trebuit să iasă tot mai mult din mănăstirea sa, şi uneori în afara Franţei. A întemeiat
şi câteva mănăstiri de femei, şi a fost protagonist al unui intens epistolar cu Petru
Venerabilul, abate de Cluny, despre care Papa a vorbit la audienţa anterioară. A
îndreptat scrierile sale mai ales împotriva lui Abelard, un mare gânditor care a început
un nou mod de face teologie, introducând mai ales, metoda dialectico-filozofică în
construirea gândirii teologice. Un alt front pe care Bernard a luptat a fost erezia
Catarilor, care, cum s-a spus, dispreţuiau materia şi corpul uman, dispreţuind, în
consecinţă, pe Creator. El, în schimb, a simţit datoria de a lua apărarea evreilor,
condamnând zvâcnirile de antisemitism tot mai difuze. Datorită acestui din urmă aspect
al acţiunii sale apostolice, câteva zeci de ani mai târziu, Ephraim, rabin de Bonn
în Germania, i-a adresat lui Bernard un vibrant omagiu.
În aceeaşi perioadă
Sfântul Abate a scris operele sale cele mai renumite, precum faimoasele Predici asupra
cărţii Cântarea Cântărilor. În ultimi ani ai vieţii - a murit în 1153 - Bernard a
trebuit să-şi limiteze călătoriile, fără să le întrerupă total. A profitat de aceasta
pentru a revizui definitiv complexul de Scrisori, Predici, Tratate. Merită să menţionăm
o carte destul de specială, pe care el a terminată în această perioadă, în 1145, când
un student al său, Bernardo Pignatelli a fost ales Papă cu numele de Eugen al III-lea.
În această circumstanţă, Bernard, în calitate de Îndrumător spiritual, a scris acestui
fiu al său spiritual textul „De Consideratione”, care conţine învăţăminte
pentru a putea fi un bun Papă.
În această carte, care rămâne o lectură bună
pentru Papii din toate timpurile, Bernard nu indică numai cum să slujească bine ca
Papă, dar exprimă şi o profundă viziune despre misterul Bisericii şi despre misterul
lui Cristos, care se rezolvă în cele din urmă, în contemplarea misterului lui Dumnezeu
unul şi întreit: „Ar trebui să continue încă căutarea acestui Dumnezeu, care nu este
încă destul de căutat”, scrie Sfântul Abate, „dar, desigur, se poate căuta mai bine
şi găsi mai uşor prin rugăciune decât prin discuţie. Să punem deci capăt acestei cărţi,
dar nu căutării” (XIV, 32: PL 182, 808), de a fi în drum spre Dumnezeu.
Papa
s-a oprit apoi asupra două aspecte centrale din bogata învăţătură a Sfântului Bernard:
ele se referă la Isus Cristos şi Maria Preasfântă, Mama sa. Solicitudinea sa pentru
împărtăşirea intimă şi vitală de către creştin a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos
nu aduce orientări noi în statutul ştiinţific al teologiei. Dar, într-o formă mai
decisivă ca oricând, abatele de Clairvaux modelează figura teologului după cea a contemplativului
şi a misticului. Numai Isus - insistă Bernard în faţa raţionamentelor dialectice complexe
din timpul său - numai Isus „este miere pentru gură, cântec pentru ureche, tresăltare
de bucurie în inimă - „mel in ore, in aure melos, in corde iubilum”.
Tocmai
de aici vine titlul, atribuit lui de tradiţie, acela de „Doctor mellifluus”:
lauda sa adusă lui Isus Cristos, de fapt „curge ca mierea”. În bătăliile extenuante
dintre nominalişti şi realişti - două curente filozofice ale epocii - abatele de Clairvaux
repetă neobosit că unul singur este numele care contează, cel al lui Isus Nazarineanul.
„Uscată este orice mâncare a sufletului”, mărturiseşte, „dacă nu este înrourată cu
acest ulei; fără gust, dacă nu este condimentată cu această sare. Ceea ce scrii nu
are gust pentru mine, dacă nu-l voi fi citit aceasta pe Isus”. Şi încheie: „Când discuţi
sau vorbeşti, nimic nu are gust pentru mine dacă nu voi fi auzit răsunând numele lui
Isus (Sermones in Cantica Canticorum XV, 6: PL 183,847).
Pentru Bernard,
de fapt, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu consistă în trăirea personală, profundă
a lui Isus Cristos şi a iubirii sale. Şi aceasta este valabil pentru orice creştin: •
… credinţa este înainte de toate întâlnire personală, intimă cu Isus, este a trăi
apropierea, prietenia, iubirea sa, şi numai în felul acesta se învaţă a-l cunoaşte
tot mai mult, a-l iubi mereu mai mult şi a-l urma din ce în ce mai mult. Fie ca aceasta
să se poată realiza pentru fiecare dintre noi!
Într-o altă Predică renumită
în duminica din octava Ridicării Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul
la cer, Sfântul abate descrie în termeni aprinşi de iubire participarea intimă a Mariei
la jertfa răscumpărătoare a Fiului. „O Sfântă Marie - exclamă el - cu adevărat o sabie
a străpuns sufletul tău!...Într-atâta violenţa durerii ţi-a străpuns sufletul, încât
pe bună dreptate noi putem să te numim mai mult de cât martiră, deoarece în tine participarea
la patima Fiului a depăşit cu mult în intensitate suferinţele fizice ale martiarjului”
(14: PL 183,437-438).
Bernard nu are dubii: “per Mariam ad Iesum”,
prin Maria suntem conduşi la Isus. El atestă clar subordonarea Mariei lui Isus, potrivit
bazelor mariologiei tradiţionale. Dar în partea centrală a Predicii documentează şi
locul privilegiat al Fecioarei în economia mântuirii. urmare a participării cu totul
deosebite a Mamei (compassio) la jertfa Fiului. Nu fără motiv, un secol şi
jumătate după moartea lui Bernard, Dante Alighieri, în ultimul cânt al operei „Divina
Commedia” va pune pe buzele acestui „Doctor mellifluus” sublima rugăciune către Maria:
„Fecioară Mamă, fiică a Fiului tău, umilă şi mai măreaţă decât orice făptură, termen
fix al sfatului veşnic,….” (Paradiso 33, vv. 1ss.).
Aceste reflecţii,
caracteristice ale unui îndrăgostit de Isus şi de Maria precum Sfântul Bernard, provoacă
şi azi în mod salutar nu numai teologii, dar pe toţi credincioşii. • Uneori se
pretinde să se rezolve chestiunile fundamentale despre Dumnezeu, despre om şi despre
lume doar cu forţele raţiunii. Sfântul Bernard, în schimb, întemeiat solid pe Biblie
şi pe Sfinţii Părinţi, ne aminteşte că fără o profundă credinţă în Dumnezeu, alimentată
de rugăciune şi de contemplaţie, de o legătură intimă cu Domnul, reflecţiile noastre
asupra misterelor divine riscă să devină un zadarnic exerciţiu intelectual, şi îşi
pierd credibilitatea.
Teologia trimite la „ştiinţa sfinţilor”, la intuiţia
lor în privinţa misterelor Dumnezeului celui viu, la înţelepciunea lor, dar al Duhului
Sfânt, care devin punct de referinţă pentru gândirea teologică. • Împreună cu Bernard
de Clairvaux, şi noi trebuie să recunoaştem că omul caută mai bine şi îl găseşte mai
uşor pe Dumnezeu „prin rugăciune decât prin discuţie”.
La sfârşit, figura adevăratului
teolog şi a fiecărui evanghelizator rămâne cea a apostolului Ioan, care şi-a aplecat
capul la inima Învăţătorului.
Aş vrea să închei aceste reflecţii asupra Sfântului
Bernard cu invocaţiile către Maria, pe care le citim într-o frumoasă predică a sa:
„În pericole, în nelinişti, în îndoieli: gândeşte-te la Maria, cheam-o pe
Maria! Ea să nu se îndepărteze nicicând de pe buzele tale, să nu se îndepărteze nicicând
din inima ta; şi, ca să obţii ajutorul rugăciunii sale, nu părăsi nicicând exemplul
vieţii sale.
Dacă o urmezi pe ea, nu poţi devia; dacă te rogi ei, nu poţi
dispera; dacă te gândeşti la ea, nu poţi rătăci. Dacă ea te susţine, nu poţi cădea,
dacă ea te ocroteşte n-ai de ce să te temi, dacă ea te călăuzeşte, nu simţi oboseala,
dacă ea este lângă tine, vei ajunge la ţintă (Hom.super Missus est, II.17).
Între
saluturile finale ale Papei, de această dată, în sfârşit şi unul în limba română adresat
unui mic grup de pelerini. • Salut cu afecţiune pelerinii
veniţi din România. Iubiţi prieteni, Ziua Misionară
Mondială pe care am celebrat-o duminica trecută să fie şi pentru voi o invitaţie la
a fi misionari ai Vestei Celei Bune a lui Cristos. Vă binecuvântez din toată inima.
Pontiful
a adresat un salut de bun venit delegaţiei Patriarhatului ortodox al Bulgariei, transmiţând
totodată un salut fraterna în ţară patriarhului Maxim.
Iată şi binecuvântarea
apostolică finală, invocată de pontif după intonarea rugăciunii Tatăl nostru în limba
latină, binecuvântare ca ajunge astfel la toţi ascultătorii noştri.