24 august, sărbătoarea apostolului Bartolomeu: de la prejudecata iniţială la adeziunea totală la Cristos

(RV - 24 august 2009) În fiecare an, la 24 august Biserica celebrează sărbătoarea Sfântului Bartolomeu apostol. Este unul din cei 12 ucenici aleşi de Isus pentru a face din ei trimişii săi - adică apostoli, exemplu de adeziune profundă la Cristos, aşa cum îl amintea papa Benedict al XVI-lea în cateheza sa din 4 octombrie 2006, dedicată apostolului Bartolomeu.
În vechile liste ale celor Doisprezece, apostolul Bartolomeu este menţionat înainte de Matei, în timp ce variază numele celui care îl precede şi care poate fi Filip sau Toma. Numele său este în mod clar patronimic, adică nume de familie cu referire la numele tatălui. În fapt, expresia arameică bar Talmay înseamnă „fiul lui Talmay”.
Despre Bartolomeu - observa Papa - nu avem date însemnate; numele său apare mereu şi numai în listele celor Doisprezece negăsindu-se în centrul vreunei povestiri. În mod tradiţional este identificat cu Natanael, un nume care înseamnă „Dumnezeu a dat”.

Acest Natanael provenea din Cana şi este posibil ca el să fi fost martor la marele „semn”, la minunea săvârşită de Isus în acel loc. Identificarea celor două personaje este probabil motivată de faptul că acest Natanael, în scena de chemare povestită de Evanghelia după Ioan, figurează alături de Filip, adică în locul pe care îl are Bartolomeu în listele apostolilor transmise de celelalte Evanghelii. Acestui Natanael, Filip îi spusese că l-a aflat pe „acela despre care au scris Moise, în Lege, şi profeţii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret”(In 1,45). Şi, cum ştim, Natanael i-a răspuns printr-o prejudecată mai curând gravă: „Poate fi ceva bun din Nazaret? (In 1,46a). Acest gen de contestaţie, observa Papa, este, în felul său, importantă pentru noi. Ea ne face să vedem că, potrivit aşteptărilor iudaice, Mesia nu putea proveni dintr-un sat atât de necunoscut cum era Nazaret. În acelaşi timp, însă, pune în evidenţă libertatea lui Dumnezeu care surprinde aşteptările noastre făcându-se găsit chiar acolo unde nu ne-am aştepta. Pe de altă parte, ştim că, în realitate, Isus nu era „exclusiv” din Nazaret”, dar că se născuse la Betleem. Obiecţia lui Natanael era deci lipsită de valoare, întrucât întemeiată, cum adesea se întâmplă, pe o informaţie incompletă.

Dar istoria lui Natanael ne sugerează o altă reflecţie: în relaţia noastră cu Isus nu trebuie să ne mulţumim numai cu cuvintele sale. Filip, în replica sa, îi face lui Natanael o propunere semnificativă: „Vino şi vezi!” (In 1,46b).
• „Cunoaşterea noastră despre Isus - o observat Pontiful - are nevoie mai ales de o experienţă vie, căci mărturia altuia este, desigur, importantă, deoarece în mod obişnuit toată viaţa noastră creştină începe printr-o vestire care ajunge până la noi prin intermediul unuia sau a mai multor martori. Însă, apoi trebuie să fim noi înşine implicaţi personal într-o relaţie intimă şi profundă cu Isus”. În mod analog, samaritenii, după ce au auzit mărturia dată de concetăţeana lor care îl întâlnise pe Isus la fântâna lui Iacob, au voit să vorbească direct cu el şi, după acest colocviu, i-au zis femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,42).

Revenind la scena de vocaţie, evanghelistul ne spune că, atunci când Isus îl vede pe Natanael venind la el exclamă: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie! (In 1,47). Este vorba de un elogiu care aminteşte de textul unui psalm: „Fericit omul...în sufletul căruia nu este vicleşug (Ps 32,2), dar care suscită curiozitatea lui Natanael care răspunde cu uimire: „De unde mă cunoşti?” (In 1,48a). Răspunsul lui Isus nu este uşor de înţeles imediat. El zice: „Înainte de a te fi chemat Filip, te-am văzut stând sub smochin” (In 1,48b). Până azi este dificil să ne dăm seama de sensul precis al acestor ultime cuvinte. Urmând cele susţinute de specialişti, e posibil că, fiind uneori menţionat smochinul ca arbore sub care stăteau învăţătorii Legii pentru a citi şi învăţa Biblia, se face aluzie aici la o îndeletnicire de acest gen desfăşurată de Natanael în momentul chemării sale. Oricum, ceea ce contează mai presus de toate în povestirea evanghelistului Ioan este mărturisirea de credinţă făcută în mod limpede de Natanael: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel” (In 1,49). Deşi nu atinge intensitatea mărturisirii lui Toma prin care se încheie Evanghelia după Ioan: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In, 20,28), mărturisirea lui Natanael are însă rolul să deschidă toată cea de-a patra Evanghelie. În ea este consemnat un prim pas important în itinerarul de adeziune la Isus. Cuvintele lui Natanael pun în lumină un dublu aspect complementar al identităţii lui Isus: el este recunoscut fie în raportul său special cu Dumnezeu Tatăl, al cărui Fiu unul-născut este, fie în relaţia cu poporul lui Israel, pentru care este declarat rege, calificare proprie a lui Mesia cel aşteptat.

„Nu trebuie să pierdem din vedere niciodată nici una nici alta din aceste două componente, deoarece dacă afirmăm despre Isus numai dimensiunea cerească, riscăm să face din el o fiinţă eterică şi evanescentă, iar dacă, din contra, recunoaştem doar situarea lui concretă în istorie, sfârşim prin a neglija dimensiunea divină care îl califică în mod propriu”.

Despre activitatea apostolică succesivă a lui Bartolomeu-Natanael nu avem date precise. Potrivit unei informaţii consemnate de istoricul Eusebiu din secolul IV, un anumit Panten ar fi găsit de-a dreptul în India semnele prezenţei lui Bartolomeu (cfr Hist. eccl. V,10,3). În tradiţia posterioară, începând din Evul Mediu, s-a impus povestirea despre moartea sa prin jupuire, care a devenit apoi foarte populară. Să ne gândim la foarte cunoscuta scenă a Judecăţii Universale din Capela Sixtină, în care Michelangelo l-a pictat pe sfântul Bartolomeu care ţine în mâna stângă propria piele pe care artistul şi-a lăsat autoportertul. Relicvele sale sunt venerate la Roma în biserica dedicată lui pe insula Tiberină, unde ar fi fost purtate de împăratul german Otto al III-lea în anul 983. Putem să spunem - era concluzia Papei la cateheza din 4 octombrie 2006 - că figura sfântului Bartolomeu, în pofida informaţiilor puţine despre el, rămâne, oricum, prezentă înaintea noastră pentru a ne spune că adeziunea la Isus poate fi trăită şi mărturisită şi fără săvârşirea unor fapte senzaţionale. Extraordinar este şi rămâne Isus însuşi, căruia fiecare dintre noi este chemat să-şi consacre propria viaţă şi propria moarte.
 
Aici, serviciul audio: