Consideraţii omiletice la Duminica XXI-a, An B: Mulţi s-au retras şi nu mai umblau cu Isus. Reacţii la discursul din Cafarnaum

(RV - august 2009) E ziua Domnului! „Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă; tu ai cuvintele vieţii veşnice”: este versul la Evanghelia Liturghiei pe care o celebrăm în Duminica a XXI-a din Timpul ordinar, când Domnul în prima lectură din cartea lui Iosua 24,1-2a.15-17.18b, ne propune şi nouă să facem o alegere radicală, să ne decidem încă o dată cui vrem să-i slujim:

În zilele acelea, Iosua a adunat toate triburile lui Israel la Sihem. Apoi i-a chemat pe bătrânii lui Israel împreună cu căpeteniile, judecătorii şi scribii poporului, şi toţi s-au prezentat în faţa lui Dumnezeu. Iosua a spus atunci întregului popor: "Dacă nu vă place să slujiţi Domnului, alegeţi-l astăzi pe acela căruia vreţi să-i slujiţi: pe zeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Eufrat sau pe zeii amoriţilor în ţara cărora locuiţi. Eu şi casa mea vrem să-i slujim Domnului!" Atunci poporul a răspuns: "Mai bine moartea decât să-l părăsim pe Domnul, ca să slujim altor dumnezei! Domnul Dumnezeul nostru ne-a scos pe noi şi pe părinţii noştri din ţara Egiptului, din casa robiei; el a săvârşit mari minuni sub ochii noştri şi ne-a ocrotit de-a lungul întregului drum pe care l-am străbătut printre popoarele, prin mijlocul cărora am trecut. De aceea noi vrem să-i slujim Domnului, pentru că el este Dumnezeul nostru!"
 
Alegerile religioase. În romanul „Jurnalul unui paroh de ţară” al scriitorului francez Georges Bernanos (1888-1948), sacristanul Aresnie îi spune tânărului paroh care îi vorbea despre convertirea enoriaşilor: „Convertire…convertire. Am şaptezeci de ani şi n-am văzut niciodată aşa ceva cu ochii mei. Fiecare se naşte într-un fel sau altul şi trăieşte aşa cum e” (Mondadori, Milano 1965, pp.186-187).

Aceasta este convingerea celui care consideră că oamenii sunt religioşi. mai puţin religioşi, agnostici sau atei din tradiţia de familie sau de-a dreptul prin ADN. Bătrânul sacristan Arsenie îşi lămureşte gândul adăugând: „În familia mea suntem toţi oameni de biserică… Nu este nici un caz dintre ai noştri care să fi murit fără sacramente. E sângele care vrea aşa, n-ai ce face”.

Există ceva adevărat în această convingere, dar nu totul e adevăr. De schimbări religioase, în toate sensurile şi în toate direcţiile, este plină istoria umană. Din acest motiv în Biblie există o continuă chemare la convertire la Dumnezeu, cum face Iosua în prima lectură de azi, şi cum notează Ioan în Evanghelia acestei duminici, că mulţi dintre ucenicii lui Isus s-au retras şi nu mai umblau cu el (In 6,66).

Reînnoirea legământului. Chemarea prin care Iosua se adresează bătrânilor, căpeteniilor şi poporului lui Israel după moartea lui Moise, este categorică, un adevărat „aut…aut”, ori…ori: „Dacă nu mai sunteţi dispuşi să slujiţi Domnului, alegeţi-l astăzi pe acela căruia vreţi să-i slujiţi…”; şi poprul decide să nu se îndepărteze de cultul acelui Dumnezeu care i-a eliberat din sclavia Egiptului, pentru a sluji zeilor popoarelor pe care le-au întâlnit în timpul peregrinării de apropiere de ţara făgăduită.

Sensul acestui episod este că nu există nici o alegere religioasă care să poată fi definitivă. Israelul a trecut prin încercările dramatice ale pustiului şi a păstrat fidelitatea faţă de Dumnezeul său eliberator, dar nu este sigur că atare fidelitate poate să dureze pentru totdeauna. De aceea se cere ca în etapele fundamentale ale vieţii alegerea religioasă să fie reînnoită.

Cât timp această alegere nu este refăcută, reconsiderată, chibzuită din nou în toate aspectele ei, şi în cele din urmă acceptată de toţi membrii tuturor familiilor din cele douăsprezece triburi, nu există alegere şi nu există conştiinţă religioasă. În asemenea caz, religia este doar un obicei, o străveche valoare istorică şi culturală ce trebuie păstrată, dar nu este o alegere religioasă în sensul deplin al cuvântului.

Greu este cuvântul acesta. Că lucrurile stau astfel, reiese şi mai evident din meditarea Evangheliei, când în faţa lui Isus care se prezintă ca singura pâine a vieţii pentru mântuirea lumii, cea mai mare parte dintre cei care l-au urmat până atunci, îi spune: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" (v.60), vrând să spună: „Nu suntem dispuşi să-l acceptăm”.

Nu se simt în stare să abandoneze vechile lor certitudini religioase pentru a accepta Evanghelia lui Isus; de aceea s-au întors înapoi, „s-au retras şi nu mai umblau cu el”.
A da înapoi în faţa unei propuneri religioase mai radicale pe care nu sunt dispuşi să o urmeze, este ceea ce se întâmplă mai des decât ne imaginăm multora oameni de toate vârstele, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni care, după ce au parcurs un drum mai lung sau mai scurt în Biserica lor, schimbă strada. Sămânţa Evangheliei nu prinde, nu încolţeşte în ei, deoarece, după un bun început, „se lasă absorbiţi - ar spune Isus - de griji, bogăţii şi plăcerile vieţii şi nu ajung să rodească” (Lc 8,14).

Scepticism şi credinţă. Dar să revenim, procedând într-o perspectivă puţin mai luminoasă. Evanghelia duminicii care înregistrează reacţiile ucenicilor lui Isus la discursul său despre pâinea vieţii, se deschide cu o frază ce denotă descurajarea unora dintre ei: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" (v.60), adică „Cine poate să-l accepte?”. Dar aceeaşi Evanghelie se încheie cu o profesiune de credinţă a aceluiaşi Petru, în numele celor doisprezece: "Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Iar noi am crezut şi am ştiut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (vv-68-69).

Este vorba de două atitudini, pe care şi azi oamenii le asumă în faţa lui Isus, a naturii sale divine, a misiunii sale, a minunilor, învăţăturii, în faţa morţii şi învierii sale, dar şi în faţa prezenţei sale în Biserică şi în sacramente: două atitudini, fie cea a unui scepticism foarte decis, fie a unei credinţe foarte profunde.

Cine nu crede, refuză să accepte ceea ce nu a văzut sau nu reuşeşte să înţeleagă. În schimb, cine crede, este convins că credinţa sa este cu totul rezonabilă, deoarece îşi are rădăcinile înfipte nu în construcţiile palide ale minţii omeneşti, ci în Dumnezeu şi de aceea sunt inutile pentru el „toate ştiinţele şi toată istoria şi toată hermeneutica - maşinăria controversei şi enormul aparat al catehezei”. El zice: „Nu am nevoie de dovezi…Cred în aceasta, Doamne, doar pentru că eşti tu cel care o spui” (Frazele puse între ghilimele sunt selectate din poemul „La messe là bas” al poetului francez Paul Claudel,1868-1955).

Scandalul şi Duhul. Celui care a rămas scandalizat de discursul despre pâinea vieţii, Isus îi răspunde că cine a trecut acest discurs prin filtrul aparent infailibil al minţii proprii, nu va putea decât să treacă din scandal în scandal: „Vă scandalizează lucrul acesta? Dar dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte?” (vv. 61-62). Şi scandalul cel mai mare pentru cine nu înţelege cine este Isus, este tocmai învierea sa.

Isus nu demonstrează, cum pretind adversarii săi, natura divină a fiinţei şi acţiunilor sale, deoarece inteligenţa omului nu este în stare să înţeleagă misterele lui Dumnezeu („trupul nu ajută cu nimic” v.63, în sensul de fragilitate, de neputinţă umană). Pentru a le înţelege, spune Isus, trebuie ca Dumnezeu însuşi să le descopere omului: „nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu- i este dat de la Tatăl” (v.65).

Numai dacă Dumnezeu îl va lumina, omul va putea „vedea” că Dumnezeu este în Isus şi că cuvintele sale „sunt duh şi viaţă” (v.63). Dura când se va prăbuşi zidul raţiunii contestatoare. omul va înţelege că în învăţătura lui Isus totul este coerent, de o coerenţă care înainte nici nu se bănuia şi care are originea în însăşi coerenţa lui Dumnezeu.

Duhul care dă viaţa. Încheiem aceste consideraţii cu interpretarea euharistică a discursului lui Isus ţinut la Cafarnaum despre pâinea vieţii. Isus spune că cuvintele sale „sunt duh şi viaţă” (v.63) , deoarece le pronunţă în el Duhul lui Dumnezeu care dă viaţa.

Minunată este în liturghia caldeeană chemarea prin care diaconul se adresează poporului înainte de consacrarea euharistică: „Măreaţă este această oră şi sublim este acest moment, fraţii mei preaiubiţi: Duhul Sfânt vine din lăcaşurile cereşti, coboară asupra acestor daruri şi le consacră. Staţi în picioare şi rugaţi-vă în tăcere şi cu cutremur”.

Poate şi mai frumos este acest îndemn euharistic al Sfântului Efrem Sirul din secolul al IV-lea: „Foc şi Spirit în sânul Mariei - Foc şi Spirit în apele Iordanului - Foc şi Spirit în Botezul nostru - şi Foc şi Spirit în pâine şi în potir… Sublimă minune primită între buzele noastre! - În pâine mâncăm Focul şi aflăm Viaţa” (Sf. Efrem, Imn asupra credinţei, VI.17 şi X,8).

(Radio Vatican, prelucrare de mons. A. Lucaci, 16 august 2009)