Paul al VI-lea: în genunchi, o inimă de misionar, Papa enciclicei "Evangelii nuntiandi", chemat la Domnul în seara "Schimbării la Faţă" în urmă cu 31 de ani. Din omilia cardinalului Comastri

(RV - 6 august 2009) În cea de-a 31- aniversare a morţii lui Paul al VI-lea petrecută la reşedinţa de vară din Castel Gandolfo în solemnitatea Schimbării la Faţă - 6 august 1978 -, cardinalul Angelo Comastri, arhiparohul bazilicii Sfântul Petru a celebrat joi la ora 17 o Liturghie solemnă de pomenire altarul catedrei din bazilica vaticană. În omilia sa, cardinalul Comastri a evocat figura şi a trasat profilul spiritual al marelui Papă care, în ani dificili, a condus barca lui Petru cu mână sigură şi conştient de ministerul său petrin.

 
O discurs bine structurat şi uşor de urmărit pe care îl redăm aproape integral.
 
1. Paul al VI-lea în genunchi.
În acest sens, mons. Pasquale Macchi, fidel secretar al papei Paul al VI-lea, a destăinuit: „Fiecare zi a sa se încheia noaptea târziu cu rugăciunea personală. Singur, în capelă, îngenuncheat direct pe paviment, cu luminile stinse. Era momentul în care eu în mod discret trebuia să dispar”.
Este frumos să-l amintim astfel pe Paul al VI-lea: a spus cardinalul Comastri.

Inaugurând cea de-a doua perioadă a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, Paul al VI-lea s-a comparat cu Onoriu al III-lea aşa cum este reprezentat în mozaicul absidei bazilicii „Sfântul Paul din afara Zidurilor”: „de proporţii minuscule şi cu trupul aproape ghemuit, prosternat la pământ, care sărută picioarele lui Cristos Pantokrator”.

Paul al VI-lea s-a recunoscut în el. Şi, într-adevăr, el s-a prosternat pentru a săruta pământul milanez la 4 ianuarie 1955; s-a prosternat că să sărute stânca primatului şi cea din grădina Măslinilor în timpul memorabilei sale călătorii în Ţara Sfântă în ianuarie 1964; şi s-a prosternat în Capela Sixtină pentru a săruta picioarele mitropolitului ortodox Meliton la 14 decembrie 1975.

Ce se ascundea în spatele acestor gesturi? Se ascundea o pasiune, se ascundea o dorinţă; dorinţa de a se face mic pentru a face să apară măreţia lui Isus; dorinţa de a dispărea pentru a da mai mult spaţiu lui Isus în Biserică şi în lume.
 
2. Paul al VI-lea: o inimă de misionar.
Poate alegerea însăşi a numelui „Paul” se năştea din dorinţa de a-şi cheltui energiile la fel ca marele apostol al neamurilor. Paul al VI-lea se regăsea pe deplin în acest strigăt al apostolului Paul: „Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia (1Cor 9,16).

La 29 noiembrie 1970, la Quezon Circle, la periferia capitalei filipineze Manila, în faţa a circa două milioane de persoane, a făcut această semnificativă destăinuire: „Eu, Paul, succesor al lui Petru, însărcinat cu misiunea pastorală pentru toată Biserica, nu aş fi venit niciodată de la Roma până în această ţară extrem de departe, dacă nu aş fi fost convins foarte ferm de două lucruri fundamentale. Primul este Cristos; al doilea este mântuirea voastră”.

La sosirea la Manila, un dezechilibrat atentator îl loveşte pe Sfântul Părinte cu doi pumni şi reuşeşte să-l rănească la piept cu pumnalul său. Paul al VI-lea nu se opreşte. Decis, vrea ca itinerarul prefixat al călătoriei să continue.
El poate spune bine cu apostolul Paul: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: "Din pricina ta suntem daţi morţii toata ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat." Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit" (Rom 8,35-37).

3. Marea misiune la Milano, 5-24 noiembrie 1957.
Pasiunea misionară străbate întreaga viaţă a lui Giovanni Battista Montini: chiar şi în anii îndelungaţi petrecuţi la Secretariatul de Stat el a avut constant privirea îndreptată spre lume şi simţea în inimă un foc care îl face să caute noi căi pentru răspândirea Evangheliei.

Numit arhiepiscop de Milano în noiembrie 1954, şi-a făcut intrarea în dieceza ambroziană la 6 ianuarie 1955. Imediat îşi dă seama de descreştinarea maselor urbane şi face o destăinuire cu sfâşietoare preocupare: „Această lume cuprinsă de febră şi caleidoscopică, proteiformă şi cu mii de faţete…aleargă ca un uriaş lansat în spaţiu. Dar să fim atenţi: încotro merge? Are ochi uriaşul acesta? Este un gugant orb. Omului modern îi este foame şi dispune de „mijloace”, dar nu are preocuparea, neliniştea „scopurilor”, a finalităţii”.

Adresându-se clerului spune: „Să nu ne amăgim cu formule fictive: că toţi sunt buni, că toţi sunt catolici, că doar Domnul îi salvează pe toţi”.

Şi ajunge să se întrebe fără milă: „De ce această situaţie? Poate pentru faptul că ieri am dormit?” Şi din inima sa misionară, se naşte ideea Misiunii extraordinare pentru oraşul Milano, care se desfăşoară de la 5 la 24 noiembrie 1957. În misiune sunt angajaţi 1288 de predicatori, între care arhiepiscopii de Genova şi de Bologna, cardinalii Siri şi Lercaro. Implică 24 de episcopi, 600 de preoţi, 597 de călugări, 65 de seminarişti şi un mare număr de laici.

Misiunea, conform îndrumării precise a arhiepiscopului Montini, vizează să ajungă la rădăcina indiferenţei prin proclamarea puternică, chiar dacă respectuoasă, a adevărului fundamental revelat de Isus, adică paternitatea lui Dumnezeu. Vorbind într-o parohie milaneză, arhiepiscopul îşi explică atitudinea printr-o frumoasă imagine şi spune: „Misiunea este degetul lui Dumnezeu, care vine să atingă fiecare suflet pentru a-i aminti că are un Tată acolo sus”.

Iar în invitaţia la Misiunea populară, cu un stil excepţional, arhiepiscopul Montini scrie: „Un scop principal are Misiunea, acela de a face să se asculte „un autentic cuvânt religios către fraţii de departe. Cât chin, câtă aşteptare pentru cine îi iubeşte pe cei de departe ca fii îndepărtaţi! Pentru ce acest frate este departe? Pentru că nu a fost iubit îndeajuns? Ei bine, dacă este aşa, fraţi de departe, iertaţi-ne! Dacă nu v-am înţeles, dacă v-am respins prea cu uşurătate, dacă nu ne-am îngrijit de voi. Dacă n-am fost în stare să vă vorbim despre Dumnezeu aşa cum trebuia, dacă v-am tratat cu ironie, cu nepăsare, în mod polemic…astăzi vă cerem iertare. Dar ascultaţi-ne. Încercaţi să ne cunoaşteţi”.

În aceste umile şi mişcătoare cuvinte, sincere şi cutezătoare, este deja inima viitorului Paul al VI-lea: Papa minunatului document misionar, care are numele „Evangelii nuntiandi”.

4. Papa enciclicei „Evangelii nuntiandi”.
La 8 decembrie 1975, cu trei ani înainte de moartea sa, Paul al VI-lea consemnează Bisericii o profundă şi curajoasă reflecţie asupra temei misiunii, în care reuneşte şi dezvoltă munca intensă a Adunării generale a Sinodului Episcopilor din anul precedent. Fără jumătăţi de măsură el afirmă: „Evanghelizarea este harul şi vocaţia proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea (Biserica) există pentru a evangheliza” (EN,14).

Sunt cuvinte tari, angajante ce impun o reflecţie asupra întregii activităţi pastorale a Bisericii, pentru ca atare activitate să fie toată în mod hotărât şi coerent orientată spre evanghelizarea lumii.
Cu sănătos realism aminteşte: „Evanghelizatoare, Biserica începe prin a se evangheliza pe sine. Comunitate de credincioşi, comunitate de iubire fraternă, ea are nevoie să asculte continuu ceea ce trebuie să creadă, raţiunile speranţei sale, porunca nouă a iubirii.

În capitolul 4, dedicat căilor de evanghelizare, Paul al VI-lea se exprimă în cuvinte de extraordinară eficacitate, care au devenit aproape sinteza învăţăturii sale misionare. Scrie: „Pentru Biserică, mărturia unei vieţi autentic creştine, abandonată în Dumnezeu într-o comuniune pe care nimic nu o poate întrerupe, dar deopotrivă dăruită aproapelui cu un zel fără limite, este primul mijloc de evanghelizare. „Omul contemporan ascultă mai degrabă de martori decât de maeştri şi dacă ascultă de maeştri o face pentru că sunt şi martori” (EN, 41).

Şi în continuare, cardinalul Comastri: „Aceste cuvinte, Paul al VI-lea din Cer ni le reconsemnează şi nouă: fie ca să poată străluci pe faţa noastră lumina lui Cristos, astfel ca viaţa noastră să fie prima şi cea mai credibilă vestire a Evangheliei.
Maica Fericita Tereza din Calcutta, pe care Paul al VI-lea a iubit-o şi stimat-o atât de mult până la a-o dona automobilul său după călătoria în India din decembrie 1964, cu cuvinte asemănătoare celor ale lui Paul al VI-lea a zis într-o zi: „Să ne amintim bine că viaţa noastră vorbeşte mai mult decât cuvintele noastre. Dacă viaţa noastră dezminte cuvintele noastre, lumea va asculta viaţa şi nu cuvintele noastre”.

 
Cardinalul Angelo Comastri a încheiat evocarea figurii papei Paul al VI-lea cu o invocaţie: "Binevoiască Dumnezeu, prin mijlocirea slujitorului lui Dumnezeu Paul al VI-lea, ca sărmana noastră viaţă si fie o oglindă fidelă a Cuvântului pe care îl vestim zilnic!"

Aici serviciul audio: