Un prim comentariu la prima enciclică socială a lui Benedict al XVI-lea: "Caritas in veritate - Iubirea în adevăr"

(RV - 7 iulie 2009) „Sper că enciclica va putea fi şi un element, o forţă pentru a depăşi criza (economică)”.
„Ajunsesem aproape de a o publica, când s-a dezlănţuit această criză şi am reluat textul pentru a răspunde, fireşte, în contextul competenţelor noastre, al Doctrinei sociale a Bisericii, dar cu referinţă la elementele reale ale crizei. Astfel sper că enciclica va putea fi şi un element, o forţă pentru a depăşi criza (economică)”, spunea papa Benedict al XVI-lea în timpul convorbirii cu ziariştii aflaţi la bordul avionului papal în zbor spre Yaoundé, în Camerun pe 17 martie 2009.

Recenta scrisoare a Sfântului Părinte adresată Preşedintelui Consiliului de Miniştri italian, preşedinte prin rotaţie a reuniunii G8, dar scrisă pentru toţi participanţii la summit, vorbeşte despre enciclică cu referire la nevoia urgentă a unui ajutor mai concret pentru Africa şi ţările mai slabe în curs de dezvoltare şi cu referire la reflecţia etică drept fundament indispensabil al liniei clarvăzătoare de dezvoltare a popoarelor. Toate acestea dovedesc ponderea noii enciclice.

Caritas in veritate - Iubirea în adevăr „ia taurul de coarne”, adică merge direct în miezul problemei. Va depinde de noi toţi a face ca ea să devină o „forţă reală pentru a depăşi această criză”. Desigur, nu este o lectură uşoară, un roman de citit seara înainte de a adormi. Enciclica încearcă să spună lucrurilor „pe nume”, cu francheţe. Arată rapiditatea schimbărilor lumii în domeniul social şi cultural. Are curajul să vorbească deschis despre consecinţele dominaţiei unilaterale a dimensiunii economice şi politice care adesea produce efecte contrare celor scontate pentru binele comun. Mai mult: lipsa unui fundament în valori facilitează procesele corupţiei puterii şi o discrepanţă între enormele posibilităţi şi realitatea efectivă de dezvoltare pentru populaţiile „de rând, ordinare”; creşte, astfel, impotenţa societăţii şi criza ţesutului social.

„Caritas in veritate” este un document social, prima enciclică despre situaţia lumii în epoca globalizării. Dare este şi un document profund teologic. Ultimele decenii au devenit martore ale rupturii de continuitate a mesajului cultural. Limbajul creştin pentru mulţi nu mai este un evident purtător de conţinuturi pe care le tratează în mod serios. În schimb, această enciclică conţine o sinteză a gândirii Papei şi experienţelor Bisericii, o sinteză care e într-adevăr u n i v e r s a l ă şi reflectă asupra unor situaţi foarte diferite, crescute în contextele adesea contrastante ale respectivelor ţări, continente, naţiuni; reflectă asupra condiţiilor mecanismelor economice şi forţei, dar şi ale dificultăţilor şi slăbiciunilor, organizaţiilor internaţionale „în perioada globalizării”.

Noua enciclică este un „element, o forţă”, nu numai pentru a depăşi criza, dar pentru a păşi înainte pe drumul dezvoltării în mod mai coerent, mai „universal”, pentru binele fiecăruia şi al tuturor. Însă, este şi, dar nu mai puţin, o provocare. Amintim că bogăţia de conţinut şi „a simţirii cu poporul african şi cu mecanismele de viaţă din Africa” ale călătoriei lui Benedict al XVI-lea în Camerun şi în Angola a fost redus, de mass-media din lumea occidentală şi nu numai, la chestiunea profilacticului.

Semnată la 29 iunie 2009, enciclica are ca titlu „Iubirea în adevăr” şi deja în introducere are curajul să spună: „iubirea în adevăr” căruia Isus Cristos i-a devenit martor şi, mai ales. prin moartea şi învierea sa, este principala forţă dinamică pentru dezvoltarea fiecărei persoane şi întregii umanităţi” (…) Ea dă adevărată consistenţă relaţiei personale cu Dumnezeu şi cu aproapele; este principiul nu numai al micro-relaţiilor: raporturi amicale, familiale, ale micului grup, dar şi al macro-relaţiilor: raporturi sociale,economice, politice” (n.1).

Scrisoarea Sfântului Părinte către participanţii la G8 este bazată pe faptul că enciclica conţine o analiză coerentă a mecanismelor socio-economice, culturale şi politice ale lumii în epoca globalizării şi caută să inspire schimbările mult mai profunde la nivel internaţional, încurajează la a reflecta asupra nevoii urgente a unei noi autorităţi politice mondiale şi a unei profunde şi eficiente reforme a ONU. Îndeamnă la a reflecta şi asupra regândirii în ce priveşte rolul deţinut de mass-media în epoca globalizării şi asupra noilor posibilităţi tehnologice.

Ar fi dificil să se respingă multe observaţii ale Papei. Dar este clar că grupurile de interes ar vrea să păstreze statu-quo-ul şi profiturile lor. Pentru alţii, nu va fi uşor să accepte acest document, deoarece cere curajul de întreprinde acţiuni concrete asupra problemelor noi subliniate de Benedict al XVI-lea. În enciclică sunt indicate multe dintre acestea. Un singur exemplu: Ioan Paul al II-lea în Centesimus annus, a subliniat necesitatea unui sistem cu trei subiecţi, adică piaţa, Statul şi societatea civilă. În epoca globalizării, trebuie să se modifice modul de a asigura o formă concretă şi profundă de democraţie economică. Solidaritatea - a se simţi toţi responsabili - nu poate fi delegată numai Statului (38). „Binomul piaţă - Stat corodează aspectul social, în timp ce forme economice solidare, ce îşi află terenul cel mai bun în societatea civilă fără a se reduce la ea, creează realitate socială” (39). Problema crucială va ‚fi capacitatea de a în înţelege în mod responsabil vocea Papei şi a Bisericii asupra rolului demnităţii persoanei umane. A fiecărui şi a tuturor. Şi de „a afirma că chestiunea socială a devenit în mod radical o chestiune antropologică”, „în sensul că ea implică însuşi modul de a concepe, dar şi de a manipula viaţa, pusă din ce în ce mai mult de mijloacele biotehnice în mâinile omului”. Mijloacele biotehnice, dar şi piaţa, şi locul şi regulile marilor întreprinderi internaţionale; însemnătatea culturii populaţiilor şi naţiunilor.

Mult depinde de prospeţimea intelectuală necesară pentru a reevalua modele asupra comportamentelor culturale, asupra rolului Statului în perioada globalizării, a educaţiei, a fenomenului migraţiei, asupra transformării muncii şi şomajului şi consecinţele pe care le are asupra persoanelor muncitorilor, familiilor, vieţii societăţii civile ca atare. Textul vorbeşte mult despre noua situaţie a lumii sindicale, a arhitecturii economice şi financiare internaţionale. Dar la baza oricărei evaluări este deschiderea spre Absolut.
 
„Nu se pot minimaliza scenariile neliniştitoare pentru viitorul omului şi noile puternice instrumente pe care „cultura morţii” le are la dispoziţie (…) În spatele acestor scenarii, stau poziţii culturale ce neagă demnitatea umană. Asemenea practici, la rândul lor, sunt destinate să alimenteze o concepţie materială şi mecanicistă despre viaţa umană (…) În timp ce săracii lumii bată încă la porţile opulenţei. lumea bogată riscă să nu mai audă acele bătăi la poarta ei, din pricina unei conştiinţe de acum incapabile de a recunoaşte umanul. Dumnezeu îl dezvăluie pe om omului, raţiune aşi credinţa colaborează în a le arăta binele, numai dacă vrea să-l vadă; legea naturală, în care străluceşte Raţiunea creatoare, indică măreţia omului, dar şi mizeria lui când el nu recunoaşte chemarea adevărului moral”(75). Numai un umanism deschis spre Absolut poate să ne călăuzească în promovarea şi realizarea unor forme de viaţă socială şi civilă - în cadrul structurilor, instituţiilor, culturii ethosului - ferindu-ne de riscul de a cădea prizonieri ai modelor de moment” (78).