În aşteptarea enciclicei „Caritas in veritate” a lui Benedict al XVI-lea, un mod de încadrare a Enciclicelor sociale în istoria Bisericii

(RV - 3 iulie 2009) Marţea viitoare, 7 iulie, cardinalii Renato Raffaele Martino şi Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii şi Respectiv al Consiliului Pontifical Cor Unum, vor fi prezentatorii principali în Sala de presă a Sfântului Scaun ai ultimei Enciclice a papei Benedict al XVI-lea având ca titlu „Caritas in veritate - Caritatea în adevăr”.
Este un document prin care Benedict al XVI-lea se alătură predecesorilor săi care, de la Leon al XIII-lea în continuare, au dedicat o parte din magisteriul lor unor importante reflecţii de relevanţă pur sociale.

O preocupare seculară. Ceea ce astăzi este numit în mod obişnuit „Enciclică socială”, în special plecând de la cea care este considerată „prima”, adică „Rerum novarum” din 1981 a lui papa Leon al XIII, corespunde celui mai înalt moment, solemn şi cu autoritate al magisteriului pontifical în domeniul complex şi articulat al învăţămintelor sociale ale Bisericii. Aceste învăţături cunoscute şi ca „Doctrina socială a Bisericii”, nu sunt noi nici recente; mai mult, sunt o preocupare constantă din timpurile Părinţilor Bisericii trecând prin Evul Mediu până în zilele noastre. Pe lângă faptul că în însăşi predica lui Isus există numeroase şi importante învăţături despre dimensiunea socială a omului, deja în timpurile apostolice putem găsi intervenţii pline de autoritate asupra zgârceniei, cămătăriei, sclavie, salarului injust, educaţiei fiilor, orânduirii statale. În epoca modernă textele pontificale despre materiile citate mai înainte, pe lângă enciclica „Rerum Novarum”, sunt „Quadragesimo Anno” din 1931 a lui Pius al XI-lea şi „Mater et Magistra” din 1961 a papei Ioan al XXIII-lea. În toate aceste Scrisori enciclice miezul reflecţiilor Pontifilor este omul întrucât creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi deci înzestrat din natură cu o demnitate a sa specifică (fi al Creatorului), rădăcina ultimă a tuturor drepturilor sale. De fapt, în „Rerum Novarum” se afirmă că principalul inspirator al întregii chestiuni sociale este demnitatea inalienabilă a persoanei umane. În această demnitate specifică îşi introduc rădăcinile drepturile sale inalienabile, înainte de toate cel la libertatea religioasă şi la viaţă, în care găsesc sprijin toate celelalte drepturi umane inalienabile, ca de pildă: folosirea bunurilor materiale, proprietatea şi funcţia ei socială, salariul just, libertăţile, participare ala viaţa Statului, instrucţiunea, justiţia, etc...

Reînnoirea în comunitate. Magisteriul pontifical în domeniul „chestiunii sociale” (pe timpul enciclicei „Rerum novarum” se vorbea despre „problema muncitorilor”) s-a dovedit întotdeauna o inovaţie în continuitate: succesiunea documentelor pontificale pune în evidenţă un efort constant pentru a lumina noile situaţii sociale în lumina principiilor imuabile ale Evangheliei, tradiţiei şi învăţămintelor preliminare. Fiecare din aceste enciclice a fost un răspuns al magisteriului Bisericii la provocările momentului şi prin urmare la schimbările dinamicilor sociale şi economice şi, în ultimul secol, şi la noile progrese ce se înregistrează pe plan internaţional sau geopolitic. Această viziune planetară, pornind de la interdependenţa crescândă a popoarelor şi naţiunilor, este deja deosebit de prezentă în „Mater et Magistra” a lui Ioan al XXIII-lea şi apoi în „Populorum progressio” a lui Paul al VI-lea. Şi „Humanae vitae” din 25 iulie 1968 a lui Paul al VI-lea trebuie menţionată în lista enciclicelor sociale nu numai pentru locul central al vieţii în raporturile umane dar şi pentru că a fost şi este un răspuns la marea chestiune a creşterii demografice şi controlului naşterilor. În toate enciclicele sociale ale lui Ioan Paul al II-lea această dimensiune universală, interdependenţa dezvoltării şi solidarităţii, intră cu titlul deplin în toate analizele. De amintit că magisteriul social al lui Ioan Paul al II-lea se dezvoltă în prezenţa, până în 1989, a unei ciocniri între două modele socio-economice: capitalismul şi socialismul, şi acesta este fundalul istoric al enciclicei „Sollicitudo Rei Socialis” din 30 decembrie 1987. După dizolvarea Uniunii Sovietice urmează alte două enciclice cu un puternic caracter social într-un scenariu internaţional diferit şi acestea sunt „Centesimus Annus" din 1 mai 1991 şi „Evangelium Vitae” din 25 martie 1995.

Ce este doctrina socială a Bisericii? În documentul Congregaţiei pentru Educaţia Catolică intitulat „Orientări pentru studiul şi predarea doctrinei sociale a Bisericii în formarea preoţească” din 30 decembrie 1988 se citeşte:
Criterii de acţiune. Doctrina socială a Bisericii, întrucât ştiinţă teoretică-practică, este orientată spre evanghelizarea societăţii: include, deci în mod necesar invitaţia la acţiunea socială oferind, pentru diferitele situaţii, directive oportune inspirate din principiile fundamentale şi criteriile de judecată (…). Acţiunea care este sugerată nu se deduce a priori o dată pentru totdeauna din consideraţii filozofice şi etice, dar se precizează rând pe rând cu ajutorul discernământului creştin al realităţii interpretate în lumina Evangheliei şi învăţăturii sociale a Bisericii, care demonstrează astfel în orice moment istoric actualitatea sa. Ar fi de aceea o gravă eroare doctrinară şi metodologică dacă în interpretarea problemelor fiecărei epoci istorice nu s-a ţine cont de bogata experienţă acumulată de Biserică şi exprimată în învăţătura sa socială. În consecinţă, toţi creştinii vor trebui să se pună în faţa noilor situaţii cu o conştiinţă bine formată după cerinţele etice ale Evangheliei şi cu o sensibilitate socială cu adevărat creştină, maturizată prin studierea atentă a diferitelor pronunţări ale magisteriului.

Noi probleme. În situaţia lumii contemporane, schimbările profunde în toate domeniile activităţii umane, economice, culturale, ştiinţifice şi tehnice, au făcut să apară noi probleme care reclamă străduinţa tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Între aceste probleme se evidenţiază cele ale foamei, violenţei, terorismului naţional şi internaţionale, dezarmării şi păcii, datoriei externe şi subdezvoltării ţărilor din lumea a treia, manipulărilor genetice, drogurilor, degradării mediului înconjurător, etc…

Lupta pentru dreptatea şi solidaritatea socială. Lumea de azi este caracterizată apoi de alte „zone de mizerie” şi de „alte forme de injustiţie mult mai vaste”, decât cele din epocile precedente, precum foamea, şomajul, marginalizarea socială, distanţa care separă bogaţii - ţări, regiuni, grupuri şi persoane - de săraci. De aceea un al treilea criteriu de acţiune este „lupta nobilă şi chibzuită în favoarea dreptăţii şi solidarităţii sociale”.