Episcopii, păstori pe urmele lui Isus "episcopul sufletelor noastre" pentru mântuirea lor: predica lui Benedict al XVI-lea la Liturghia Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul

(RV - 29 iunie 2009) În solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, începând de la ora 9.30, papa Benedict al XVI-lea a prezidat în bazilica vaticană concelebrarea Liturghiei euharistice împreună cu 34 arhiepiscopi mitropoliţi cărora în cursul ritului sacru le-a consemnat, punându-le pe umeri, paliile luate de la mormântul Sfântului Petru.

Ca în fiecare an, cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, Partronii cereşti ai oraşului Roma, a fost prezentă la Sfânta Liturghie o delegaţie a Patriarhatului ecumenic de Constantinopol. Anul acesta delegaţia era alcătuită din de mitropolitul Franţei Emanuel (Adamakis), director al Oficiului Bisericii ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană, Athenagoras (Yves Peckstadt), episcop de Sinope şi asistent al mitropolitului Belgiei şi diaconul Ioakim Billis de la sediul patriarhal din Fanar.

Dar să urmăm desfăşurarea ritului sacru:
• În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
După salutul liturgic iniţial papa Benedict a introdus astfel Liturghia euharistică:
• ”Mult iubiţi fraţi şi surori, în această zi celebrăm solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, întemeietorii Bisericii Romei şi membri de seamă ai colegiului apostolic.
În figura Sfântului Petru recunoaştem capul colegiului celor Doisprezece şi stânca pe care Cristos a binevoit să întemeieze Biserica universală; în figura Sfântului Paul, căruia i-am dedicat Anul Paulin, iese în evidenţă figura evanghelizatorului care poartă Cuvântul lui Dumnezeu până la marginile pământului.
Recunoscători Domnului pentru darurile atât de mari pe care le-a făcut Bisericii sale în persoanele şi în operele acestor eminenţi Apostoli, să ne dispunem - a îndemnat Pontiful - la celebrarea sfintelor taine, recunoscând păcatele noastre.

 
După actul penitenţial, urmând melodia Misei de Angelis s-a cântat,” Kyrie şi s-a intonat Gloria. După rugăciunea zilei, lecturile biblice au fost proclamate prima în limba spaniolă, a doua în engleză, iar Evanghelia în latină.
Terminată proclamarea Evangheliei, Papa a sărutat Evangheliarul în semn de veneraţie şi a binecuvântat cu el adunarea în timp ce corul aclama: „Ţie lauda noastră, Ţie cântarea noastră. Ţie mărirea, Dumnezeu Tată şi Fiu şi Duh Sfânt în vecii vecilor. Amin.

Au urmat omilia la începutul căreia Papa a adresat tuturor un cordial salut cu cuvintele Apostolului la mormântul căruia - a spus - ne aflăm:

„Har vouă şi pace din belşug” (1Pt 1,2). A salutat în mod particular membrii delegaţiei ecumenice a Patriarhatului ecumenic de Constantinopol şi numeroşii mitropoliţi care urmau să primească sacrul paliu.
În rugăciunea numită colecta din solemnitatea zile cerem de la Domnul „ca Biserica să urmeze mereu învăţătura Apostolilor de la care a primit începuturile credinţei”. Este o cerere ce ne interpelează şi pe noi: urmăm noi învăţătura marilor Apostoli fondatori? Îi cunoaştem cu adevărat? În Anul Paulin care s-a încheiat duminică am încercat să-l ascultăm într-un mod nou pe el, „învăţătorul neamurilor” şi să deprindem astfel din nou alfabetul credinţei. Am căutat să-l recunoaştem cu Paul şi prin Paul pe Cristos şi să găsim astfel calea pentru o dreaptă viaţă creştină. În canonul Noului Testament, pe lângă Scrisorile Sfântului Paul, sunt şi două Scrisori sub numele Sfântului Petru. Prima din ele se încheie explicit cu un salut din Roma, care însă apare sub apocalipticul nume de acoperire - Babilon. „Vă salută comunitatea din Babilon, aleasă ca şi voi…” (5,13). Numind Biserica din Roma „împreună-aleasa”, o plasează în marea comunitate a tuturor Bisericilor locale - în comunitatea tuturor acelora pe care Dumnezeu i-a adunat, pentru ca „în Babilonul” timpului acestei lumi să edifice Poporul său şi să facă astfel ca Dumnezeu să intre în istorie.

Prima Scrisoare a Sfântului Petru este un salut adresat de la Roma întregii creştinătăţi din toate timpurile. Ea - a subliniat Papa - ne invită să ascultăm „învăţătura Apostolilor", care ne arată calea spre viaţă.
Toată predica lui Benedict al XVI-lea a avut ca obiect principalele învăţăminte din prima Scrisoare a Sfântului Petru. Este un text deosebit de bogat, care vine din inimă şi atinge inima. Centrul ei este - şi cum ar putea fi altfel? - figura lui Cristos, care este ilustrat ca Acela care suferă şi care iubeşte, ca Răstignit şi Înviat: „Insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa …Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2,23).

Pornind de la centrul care este Cristos, Scrisoarea constituie apoi şi o introducere la Sacramentele creştine fundamentale - Botezul şi Euharistia - şi un discurs adresat preoţilor, în care Petru se califică drept co-prezbiter, adică preot împreună cu ei. Vorbeşte păstorilor din toate generaţiile ca acela care a fost însărcinat personal de către Domnul să pască oile sale şi astfel a primi în mod particular un mandat preoţesc.

La acest punct Papa s-a întrebat „ce ne spune, deci, Sfântul Petru - tocmai în Anul sacerdotal cu privire la misiunea preotului? Înainte de toate - a observat papa Benedict - el înţelege slujirea preoţească ca pornind în întregime de la Cristos. Îl numeşte pe Cristos „păstor şi păzitor al sufletelor”(2,25). O observaţie, acolo unde traducerea italiană - ca şi cea română - precizăm noi, vorbeşte de „păzitor”, textul grec are cuvântul epìscopos - episcop. Puţin mai înainte, Cristos este calificat ca Păstor suprem: archipoìmen (5,4). Surprinde că Petru îl numeşte pe Cristos însuşi episcop - episcop al sufletelor. Şi ce vrea să spună cu aceasta? Papa a explicat că în cuvântul grec este conţinut verbul „a vedea” şi de aceea a fost tradus „prin păzitor”, adică „supraveghetor”. Dar în mod cert nu se înţelege o supraveghere extern, precum cea au unui paznic de închisoare. Se înţelege mai degrabă a vedea de sus - un a vedea pornind de la înălţimea lui Dumnezeu. Un a vedea în perspectiva lui Dumnezeu - a explicat Pontiful - înseamnă a vedea din iubirea ce vrea să-l slujească pe altul, vrea să-l ajute să devină el însuşi. Cristos este „episcopul sufletelor” ne spune Petru. Aceasta înseamnă: El ne vede în perspectiva lui Dumnezeu. Privirea pornind de la Dumnezeu oferă o viziune de ansamblu, se văd primejdiile ca şi speranţele şi posibilităţile. În perspectiva lui Dumnezeu se vede esenţa, se vede omul interior. Dacă Cristos este episcopul sufletelor, obiectivul este acela de a evita ca sufletul în om să cadă în mizerie, înseamnă a face astfel ca omul să nu-şi piardă esenţa, capacitatea pentru adevăr şi pentru iubire.

A face astfel ca el să-l cunoască pe Dumnezeu; să nu se piardă în drumuri fără ieşire; să nu se piardă în izolare, ci să rămână deschis pentru ansamblul realităţilor. Isus „episcopul sufletelor”, este prototipul oricărui minister episcopal şi sacerdotal. A fi episcop, a fi preot, înseamnă în această perspectivă, a asuma poziţia lui Cristos. A gândi, a vedea şi acţiona plecând de la poziţia sa elevată. Pornind de la El spre a fi la dispoziţia oamenilor,pentru ca să afle viaţa.

Astfel cuvântul „episcop” se apropie mult de termenul „păstor”, mai mult, ambele concepte devine interschimbabile. Este sarcina păstorului să pască şi să păzească turma şi să o conducă la păşuni potrivite. A paşte turma înseamnă a avea grijă ca oile să afle hrana potrivită, să se sature când le este foame şi să-şi potolească setea. Dincolo de metaforă, aceasta înseamnă: cuvântul lui Dumnezeu este hrana de care omul are nevoie. A face mereu din nou prezent cuvântul lui Dumnezeu şi a da astfel hrană oamenilor este sarcina adevăratului Păstor. El trebuie şi să reziste vrăjmaşilor, lupilor. Trebuie să meargă înainte, să indice calea, să păstreze unitatea turmei. Petru în discursul către prezbiteri, pune în evidenţă încă un lucru foarte important. Nu este de ajuns a vorbi. Păstorii trebuie să se face „modele ale turmei” (5,3). Cuvântul lui Dumnezeu este purtat din trecut în prezent, când este trăit. E minunat să vezi cum în sfinţi cuvântul lui Dumnezeu devine un cuvânt adresat timpului nostru. În figuri ca Francisc şi apoi din nou ca Padre Pio şi mulţi alţii, Cristos a devenit cu adevărat contemporan al generaţiei lor, a ieşit din trecut şi a intrat în prezent. Aceasta înseamnă a fi păstor - model al turmei: a trăi Cuvântul acum, în marea comunitatea a Sfintei Biserici.

În continuare Papa a atras atenţia asupra altor două afirmaţii din Prima Scrisoare a Sfântului Petru, care - a spus - ne privesc în mod special pe noi, în acest timp. Există înainte de toate fraza descoperită astăzi din nou, în baza căreia teologii medievali au înţeles sarcina lor: „Adoraţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (3,15). Credinţa creştină este speranţă. Deschide calea spre viitor. Şi este o speranţă rezonabilă; o speranţă a cărei raţiune putem şi trebuie să o expunem. Nu o contrazice, dar merge în pas cu ea şi în acelaşi timp, conduce dincolo de ea - introduce în Raţiunea mai mare a lui Dumnezeu. Ca păstori ai timpului nostru - a subliniat Papa - avem îndatorirea de a înţelege noi cei dintâi raţiunea credinţei. Îndatorirea de a nu o lăsa să rămână doar o tradiţie, dar de a o recunoaşte ca răspuns la întrebările noastre. Credinţa cere participarea noastră raţională, care se aprofundează şi se purifică într-o împărtăşire de iubire. Face parte din îndatoririle noastre de păstori a pătrunde credinţa cu gândirea pentru a fi în măsură să arătăm raţiunea speranţei noastre în disputa timpului nostru.

Totuşi - gândirea singură nu este de ajuns. Aşa cum vorbirea singură nu ajunge. În cateheza sa pentru Botez şi Euharistie, în capitolul al doilea al Scrisorii, Petru face aluzie la psalmul folosit în Biserica primară în contextul împărtăşaniei, adică la versetul care spune: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul” (Ps 34/33, 9; 1Pt 2,3). Numai a gusta conduce la a vedea. Ne gândim la ucenicii de la Emaus: numai împărtăşirea convivială cu Isus, numai la frângerea pâinii li se deschid ochii. Numai în împărtăşirea cu Domnul trăită cu adevărat devin capabili să vadă. Aceasta valorează pentru toţi: dincolo de a gândi şi de a vorbi, avem nevoie de trăirea credinţei; de relaţia vitală cu Isus Cristos. Credinţa nu trebuie să rămână teorie: trebuie să fie viaţă. Dacă în Sacrament îl întâlnim pe Domnul, dacă în rugăciune vorbim cu El, dacă în deciziile zilnice aderăm la Cristos atunci „vedem” din ce în ce mai mult cât de bun este El. Atunci experimentăm că este lucru bun a sta cu El. Dintr-o atare certitudine trăită derivă apoi capacitatea de a comunica altora credinţa în mod credibil. Parohum de Ars nu era un mare gânditor. Dar el îl „gusta” pe Domnul”. Trăia cu El până în cele mai mici amănunte ale vieţii cotidiene, pe lângă marile cerinţe ale slujirii pastorale. În acest mod a devenit „unul care vede”. Gustase, şi de aceea ştia că Domnul este bun. Să-l rugăm pe Domnul, ca să ne dea să gustăm şi să putem astfel deveni martiri credibili ai speranţei care este în noi.

La sfârşit aş vrea să mai notez încă un mic dar important cuvânt al Sfântului Petru. Imediat după începutul Scrisorii el ne spune că ţinta credinţei noastre este mântuirea sufletelor (Cf 1,9). În lumea limbajului şi a gândirii creştinătăţii actuale aceasta este o afirmaţie ciudată, pentru unii poate de-a dreptul scandaloasă. Cuvântul „suflet” este discreditat. Se spune că aceasta ar duce la o divizare a omului în spirit şi fizic, în suflet şi trup, în timp ce în realitate el ar fi o unitate indivizibilă. În afară de aceasta, „mântuirea sufletelor” ca ţintă a credinţei pare să indice un creştinism individualist, o pierdere de responsabilitate pentru lumea în ansamblul ei, în corporalitatea şi materialitatea ei. Dar despre toate acestea nu se găseşte nimic în Scrisoarea Sfântului Petru. Zelul pentru mărturia în favoarea speranţei, responsabilitatea pentru alţii caracterizează întregul text. Pentru a înţelege cuvântul asupra mântuirii sufletelor ca ţintă a credinţei trebuie să plecăm dintr-o altă parte. Rămâne adevărat că neîngrijirea sufletelor, căderea în mizeria a omului, sărăcirea omului interior nu distruge numai individul, dar ameninţă destinul umanităţii în ansamblul ei. Fără însănătoşirea sufletelor, fără însănătoşirea omului din interior, nu poate exista o salvare a umanităţii. Adevărata boală a sufletelor, Sfântul Petru o califică drept ignoranţă - adică necunoaştere a lui Dumnezeu. Cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, cine cel puţin nu îl caută în mod sincer, rămâne în afara adevăratei vieţi (1Pt 1,14). Încă un alt cuvânt din Scrisoare ne poate fu util pentru a înţelege mai bine formula „mântuirea sufletelor”. „Prin ascultarea de adevăr, curăţaţi sufletele voastre” (Cf 1,22). Este ascultarea faţă de adevăr care face curat sufletul. Şi este convingerea prin minciună ceea ce care îl murdăreşte. Ascultarea faţă de adevăr începe cu micile adevăruri din viaţa cotidiană, care adesea pot fi obositoare şi dureroase. Această ascultare se extinde apoi până la ascultarea fără rezerve în faţa Adevărului însuşi care este Cristos. Atare ascultare ne face nu numai curaţi, dar mai ales şi liberi pentru slujirea lui Cristos şi astfel pentru mântuirea lumii, care porneşte mereu de la purificarea ascultătoare a propriului suflet prin adevăr. Putem arăta calea spre adevăr numai dacă noi înşine - în supunere şi răbdare - ne lăsăm purificaţi de adevăr.

Şi acum mă adresez vouă, dragi Confraţi în episcopat, care în această oră veţi primi din mâna mea paliul. A fost ţesut cu luna mieilor pe care Papa i-a binecuvântat în sărbătoarea Sfintei Agneza. În acest mod el aminteşte mieii şi oile lui Cristos, pe care Domnul înviat le-a încredinţat lui Petru cu sarcina de a le paşte (Cf In 21,15-18). Aminteşte turma lui Isus Cristos, pe care voi, dragi Fraţi, aveţi îndatorirea de a o paşte în comuniune cu Petru. Ne aminteşte aceasta Cristos însuşi, care ca Bun Păstor a luat pe umerii săi oaia pierdută, umanitatea pentru a o readuce acasă. Ne aminteşte faptul că El, Păstorul suprem, a binevoit să sa facă El însuşi Miel, pentru a lua asupra sa din interior destinul nostru al tuturor; pentru a ne purta şi însănătoşi din interior. Vrem să-l rugăm pe Domnul, ca să ne dăruiască să fim pe urmele sale păstori drepţi, „nu cu silă, ci de bunăvoie, aşa cum vrea Dumnezeu…din iubire…exemple pentru turmă”(1Pt 5,2). Amin.