Preoţii sunt chemaţi ca în Anul Sacerdotal să crească în unirea cu Cristos şi trăirea misiunii lor: urarea Papei la cateheza audienţei generale dedicată Anului Preoţiei (text)

RV 24 iun 2009. Prezentăm mai jos în traducerea noastră de lucru textul catehezei ţinută de Benedict al XVI-lea la audienţa generală de miercuri în Piaţa Sfântul Petru.
"Dragi fraţi şi surori,
Vinerea trecută 19 iunie, solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus şi Ziua tradiţional dedicată rugăciunii pentru sanctificarea preoţilor, am avut bucuria de a inaugura Anul Sacerdotal, proclamat cu ocazia celor 150 de ani de la 'naşterea pentru cer' a Parohului de Aras, sfântul Ioan Baptist Maria Vianney. Şi intrând în Bazilica Vaticană pentru celebrarea Vesperelor, ca într-un prim gest simbolic, m-am oprit la Capela Corului pentru a venera relicva acestui sfânt Păstor de suflete: inima sa. De ce un An Preoţesc? De ce tocmai în amintirea sfântului Paroh de Ars, care aparent nu a făcut nimic extraordinar?

Providenţa divină a făcut în aşa fel încât personalitatea sa să fie asociată la cea a sfântului Paul. Într-adevăr, în timp ce se încheie Anul Paulin dedicat Apostolului Neamurilor, model extraordinar de evanghelizator care a întreprins diverse călătorii misionare pentru a răspândi Evanghelia, acest nou an jubiliar ne invită să privim la un sărman om de la ţară care a devenit un simplu paroh şi care şi-a îndeplinit serviciul pastoral într-un cătun. Dacă cei doi Sfinţi se deosebesc prin parcursurile vieţii care i-au caracterizat – unul a mers din regiune în regiune pentru a vesti Evanghelia, celălalt a primit mii şi mii de credincioşi rămânând mereu în mica sa parohie – este însă ceva fundamental care îi aseamănă: este identificarea lor totală cu propria slujire, comuniunea lor cu Cristos care îl făcea pe sfântul Paul să spună: 'Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine' (Gal 2,20). Iar sfântului Ioan Maria Vianney îi plăcea să repete: 'Dacă am avea credinţă, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot ca lumina în spatele sticlei, ca vinul în apă". Scopul acestui An Sacerdotal, după cum am spus în Scrisoarea trimisă preoţilor cu această ocazie – este acela de a-l sprijini pe fiecare preot să tindă "către desăvârşirea spirituală de care depinde mai presus de toate eficacitatea ministerului său" şi de a-i ajuta mai ales pe preoţi, şi împreună cu ei pe întregul Popor al lui Dumnezeu, să redescopere şi să revigoreze conştiinţa darului de har extraordinar şi indispensabil pe care ministerul Ordinului Sacru îl reprezintă pentru cel care l-a primit, pentru Biserica întreagă şi pentru lume, care fără prezenţa reală a lui Cristos ar fi pierdută.

Fără îndoială, s-au schimbat condiţiile istorice şi sociale în care se afla Parohul de Ars şi e just să ne întrebăm cum ar putea să-l imite preoţii în a se identifica cu propria slujire în actuala societate globalizată. Într-o lume în care modul obişnuit de a vedea viaţa înţelege sacrul tot mai puţin, în locul căruia 'funcţionalitatea' devine singura categorie decisivă, concepţia catolică despre preoţie ar putea fi în pericolul de a pierde consideraţia ei naturală, uneori chiar şi în interiorul conştiinţei ecleziale. Nu rareori, atât în ambientul teologic cât şi în practica pastorală concretă şi în formarea clerului, se întâlnesc şi uneori se opun două concepţii diferite despre preoţie. Observam în acest sens în urmă cu câţiva ani că există 'pe de o parte o concepţie socială-funcţională care defineşte esenţa preoţiei prin conceptul de 'slujire': slujirea comunităţii, în îndeplinirea unei funcţii... Pe de alta, există concepţia ontologică-sacramentală care nu neagă, evident, caracterul de serviciu al preoţiei, dar îl vede ancorat în fiinţa ministrului şi consideră că această fiinţă este determinată de un dar oferit de Domnul prin medierea Bisericii, al cărui nume este sacrament" (J. Ratzinger, Ministero e vita del Sacerdote, in Elementi di Teologia fondamentale. Saggio su fede e ministero, Brescia 2005, p. 165). Chiar şi alunecarea terminologică a cuvântului 'preoţie' către termeni precum 'slujire, minister, însărcinare', este semnul une atare concepţii diferite. De cea dintâi, apoi, cea ontologico-sacramentală, este legat primatul Euharistiei, în binomul 'preoţie-jertfă', în timp ce celei de a doua ar corespunde primatul cuvântului şi slujirea vestirii.

Dacă privim bine, nu este vorba de două concepţii opuse şi tensiunea care deşi există între ele se rezolvă din interior. Astfel, decretul "Presbyterorum Ordinis" al Conciliul II Vatican afirmă: 'Prin vestirea apostolică a Evangheliei, este chemat şi strâns laolaltă Poporul lui Dumnezeu, astfel că toţi (...) se pot oferi pe ei înşişi ca 'jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu' (cfr Romani 12,1), dar slujirea preoţească este acea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu Jertfa lui Cristos, unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie, pînă când va veni însuşi Domnul" (nr.2).

Ne întrebăm, aşadar, "Ce înseamnă la propriu vorbind, pentru preoţi a evangheliza? În ce consistă aşa numitul primat al vestirii?". Isus vorbeşte despre vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca despre adevăratul scop al venirii sale în lume şi vestirea sa nu este numai un 'discurs'. Include, în acelaşi timp, însăşi modul său de a acţiona: semnele şi minunile pe care le săvârşeşte arată că Împărăţia vine în lume ca o realitate prezentă, care coincide în definitiv cu însăşi persoana sa. În acest sens trebuie amintit că chiar şi în primatul vestirii, cuvântul şi semnul sunt invizibile. Predicarea creştină nu proclamă 'cuvinte' ci Cuvântul, iar vestirea coincide cu persoana însăşi a lui Cristos, ontologic deschisă la relaţia cu Tatăl şi ascultătoare la voinţa sa. Aşadar, o adevărată slujire a Cuvântului recere din partea preotului să tindă la o adâncă abnegaţie, pînă la a spune împreună cu Apostolul: nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine. Preotul nu se poate considera 'stăpânul' cuvântului, ci slujitor. El nu este cuvântul, dar, cum proclama Ioan Botezătorul, a cărui Naştere o celebrăm chiar astăzi, este 'voce' a Cuvântului: "Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui" (Marcu 1,3).

Acum, a fi 'voce' a Cuvântului, nu reprezintă pentru preot un pur aspect funcţional. Dimpotrivă, presupune o substanţială 'pierdere de sine' în Cristos, participând la misterul său de moarte şi înviere cu tot eu-l său: inteligenţa, libertatea, voinţa şi sacrificiul propriului trup, ca jertfă vie (cfr Romani 12,1-2). Numai participarea la jertfa lui Cristos, la 'chenoza' sa, face autentică vestirea! Şi aceasta este calea pe care trebuie să o străbată împreună cu Cristos pentru a putea spune împreună cu El: să se facă 'nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu' (Marcu 14,36). Vestirea, aşadar, comportă întotdeauna şi jertfirea de sine, condiţie pentru ca vestirea să fie autentică şi eficace.

Alter Christus – 'alt Cristos' – preotul este adânc unit cu Cuvântul Tatălui, care întrupându-se a luat forma de sclav, a devenit sclav (cfr Filipeni 2, 5-11). Preotul este sclavul lui Cristos, în sensul că existenţa lui, configurată cu Cristos în mod ontologic, dobândeşte un caracter esenţial relaţional: el este 'în' Cristos, 'pentru' Cristos şi 'cu' Cristos în slujirea oamenilor. Tocmai pentru că aparţine lui Cristos, preotul este în mod radical în serviciul oamenilor: este ministrul mântuirii lor, al fericirii lor, al adevăratei lor eliberări, maturizându-se în această progresivă asumare a voinţei lui Cristos, în rugăciune, în a 'sta inimă la inimă' cu El. Aceasta este condiţia de nerenunţat a oricărei vestiri, care presupune participarea la jertfa sacramentală a Euharistiei şi la ascultarea docilă faţă de Biserică.

Sfântul Paroh de Ars repeta deseori cu lacrimi în ochi: 'Cât este de cutremurător să fii preot!". Şi adăuga: "Cât este de compătimit un preot când celebrează Liturghia ca pe un fapt obişnuit! Cât este de deplâns un preot fără viaţă interioară!". Fie ca Anul Sacerdotal să-i conducă pe toţi preoţii la a deveni una pe deplin cu Isus răstignit şi înviat, pentru ca, după pilda Sfântului Ioan Botezătorul, să fie gata "a se micşora" pentru ca El să crească; pentru ca, urmând exemplul Parohului de Ars, să perceapă constant şi profund responsabilitatea misiunii lor, care este semn şi prezenţă a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu. Să încredinţăm Fecioarei Maria, Maica Bisericii, Anul Preoţesc abia început şi pe toţi preoţii din lume".