Anul Sfintei Preoţii, deschis solemn vineri seară de Benedict al XVI-lea în bazilica Sfântul Petru: „Lăsaţi-vă cuceriţi pe deplin de Cristos! Biserica are nevoie de preoţi sfinţi. Lumea de azi are nevoie de mesageri de speranţă, reconciliere şi pace!”

(RV - 19 iunie 2009) Vineri la ora 18, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, papa Benedict al XVI-lea a prezidat în bazilica vaticană celebrarea Vesperelor secunde ale solemnităţii cu ocazia deschiderii Anului preoţesc, al Sfintei Preoţii în cea de-a 150-a aniversare a morţii Sfântului Ioan Maria Vianney.
Celebrarea a fost precedată începând de la ora 17.30 de intervenţia mons. Mauro Piacenza, secretar al Congregaţiei pentru Cler. A urmat procesiunea cu relicva Sfântului Ioan Maria Vianney de la Capela „Pietà” până la altarul mărturisirii Sfântului Petru şi mai departe la Capela Corului canonicilor. Procesiunea a fost condusă de cardinalul Angelo Comastri, arhiprezbiterul bazilicii vaticane, de cardinalul Cláudio Hummes, prefect al Congregaţiei pentru Cler şi de mons. Guy Bagnard, episcop de Belley-Ars. La sosirea în bazilică, Papa s-a dus mai întâi în Capela Corului unde a venerat relicva Sfântului Paroh de Ars apoi a recitat rugăciunea specială pentru Anul Sfintei Preoţii. Celebrarea Vesperelor s-a încheiat cu adoraţia euharistică.

În cadrul celebrării orei liturgice vesperale, imediat după lectura biblică din Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni 2, 4-10, papa Benedict a ţinut omilia pentru deschiderea Anului Preoţiei, omilie în centrul căreia s-a aflat inima lui Dumnezeu, inima lui Isus din care izvorăşte direct "darul Preoţiei".
 
În continuare textul omiliei cu excepţia saluturilor:

Dragi fraţi şi surori,
în antifonul de la imnul „Magnificat” curând vom cânta: „Domnul ne-a primit în inima sa - Suscepit nos Dominus in sinum et cor suum”.
În Vechiul Testament se vorbeşte de 26 de ori despre inima lui Dumnezeu, considerată ca organul voinţei sale: omul este judecat în raport cu inima lui Dumnezeu. Din cauza durerii pe care inima sa o simte pentru păcatele omului, Dumnezeu decide potopul, dar apoi se înduioşează în faţa slăbiciunii umane şi iartă. Există apoi un pasaj în care tema inimii lui Dumnezeu este exprimată în mod absolut clar: este capitolul 11 al cărţii profetului Osea, unde primele versete descriu dimensiunea iubirii cu care Domnul s-a adresat lui Israel în zorii istoriei sale: „Când Israel era prunc, eu îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu” (v.1). Într-adevăr, la neobosita predilecţie divină, Israel răspunde cu indiferenţă şi de-a dreptul cu nerecunoştinţă. „Cu cât eu îi chemam, - este constrâns să constate Domnul -, cu atât fugeau dinaintea mea” (v.2). Totuşi El nu-l abandonează niciodată pe Israel în mâinile duşmanilor, deoarece „inima mea - observă Creatorul universului - se zvârcoleşte în mine, mila mă cuprinde” (v.8).

Inima lui Dumnezeu se frânge de compasiune! În solemnitatea de azi a Preasfintei Inimi a lui Isus, Biserica ne oferă spre contemplaţie acest mister, misterul inimii unui Dumnezeu care se înduioşează şi îşi revarsă toată iubirea asupra umanităţii. O iubire misterioasă, care în textele Noului Testament ne este revelată ca pasiune incomensurabilă a lui Dumnezeu pentru om. El nu se lasă învins în faţa ingratitudinii şi nici chiar în faţa refuzului poporului pe care şi l-a ales; din contra, cu nemărginită îndurare, îl trimite în lume pe Fiul său unul-născut pentru ca să ia asupra sa destinul iubirii distruse; pentru ca, învingând puterea răului şi a morţii, să poată reda demnitatea de fii fiinţelor umane târâte în sclavie de păcat. Totul cu un mare preţ: Fiul unul-născut al Tatălui se jertfeşte pe cruce: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (Cf In 13.1). Simbol al acestei iubiri care merge dincolo de moarte este coasta străpunsă de o suliţă. În această privinţă, martorul ocular, apostolul Ioan afirmă: „Unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Cf In 19,34).

Dragi fraţi şi surori,
Vă mulţumesc, pentru că, răspunzând invitaţiei mele, aţi venit în număr mare la această celebrare prin care intrăm în Anul preoţesc, în Anul Preoţiei.

Aici Papa a salutat cardinalii şi episcopii, în special cardinalul prefect şi secretarul Congregaţiei pentru Cler şi colaboratorii lor, şi pe episcopul de Ars. A salutat preoţii şi seminariştii din diferite seminarii şi colegii din Roma; călugării şi călugăriţele şi toţi credincioşii. Un salut special a adresat Beatitudinii Sale Ignace Youssef Younan, patriarh de Antiohia al Siro-catolicilor, „venit la Roma - a spus Papa - pentru a mă întâlni şi manifesta public ’comuniunea ecleziastică pe care i-am acordat-o”.

Dragi fraţi şi surori, să ne oprim împreună şi să contemplăm Inima străpunsă a Celui Răstignit. Am ascultat încă o dată, puţin mai înainte, în scurta lectură luată din Scrisoarea Sfântului Paul către Efeseni, că „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos - prin har aţi fost mântuiţi - ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2,4-6).

În Inima lui Isus este exprimat nucleul esenţial al creştinismului; în Cristos ne-a fost revelată şi dăruită toată noutatea revoluţionară a Evangheliei: Iubirea care ne mântuieşte şi ne face să trăim deja în veşnicia lui Dumnezeu. Scrie evanghelistul Ioan: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (3,16). Inima sa divină cheamă deci inima noastră; ne invită să ieşim din noi înşine, să părăsim siguranţele omeneşti pentru a ne încrede în El şi, urmând pilda sa, să facem din noi înşine un dar de iubire fără rezerve.

Dacă este adevărat că invitaţia lui Isus la „a rămâne în iubirea sa” (Cf In 15,9) este pentru orice botezat, în sărbătoarea Sfintei Inimi a lui Isus, Ziua de sfinţire preoţească, atare invitaţie răsună cu o forţă mai mare pentru noi preoţii, în special în această seară, începutul solemn al Anului Preoţiei, voit de mine cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a morţii Sfântului Paroh de Ars. Îmi vine imediat în minte o frumoasă şi mişcătoare afirmaţie a sa, reprodusă în Catehismul Bisericii Catolice: „Preoţia este iubirea inimii lui Isus” (n.1589). Cum să nu ne amintim cu emoţie că direct din Inimă a izvorât darul slujirii noastre preoţeşti? Cum să uităm că noi preoţii am fost consacraţi pentru a sluji, cu umilinţă şi cu autoritate, preoţia comună a credincioşilor? Misiunea noastră este una indispensabilă pentru Biserică şi pentru lumea care cere fidelitate deplină faţă de Cristos şi uniune neîncetată cu El; adică cere să tindem în mod constant spre sfinţenie cum a făcut Ioan Maria Vianney.

În Scrisoarea adresată vouă pentru acest special an jubiliar, dragi fraţi preoţi, am dorit să pun în lumină unele aspecte ce califică slujirea noastră, făcând referinţă la exemplul şi învăţătura Sfântului Paroh de Ars, model şi protector al tuturor preoţilor, şi în special al parohilor. Această scriere a mea să vă fie de ajutor şi de încurajare de a face din acest an o ocazie prielnică pentru a creşte în intimitatea cu Cristos, care contează pe noi, slujitorii săi, pentru a răspândi şi consolida Împărăţia sa. De aceea, „după exemplul Sfântului Paroh de Ars - aşa încheiam Scrisoarea - lăsaţi-vă cuceriţi de El şi veţi fi şi voi, în lumea de azi, mesageri de speranţă, de reconciliere, de pace”.

Lăsaţi-vă cuceriţi pe deplin de Cristos! Acesta a fost scopul întregii vieţi a Sfântului Paul, spre care ne-am îndreptat atenţia în timpul Anului Paulin care se apropie de acum de încheierea sa; aceasta a fost ţinta întregii slujiri a Sfântului Paroh de Ars pe care îl vom invoca în mod special în timpul Anului Preoţiei; acesta să fie şi obiectivul principal al fiecăruia dintre noi. Pentru a fi minştiri în slujba Evangheliei este folositor, desigur, studiul împreună cu o formare pastorală îngrijită şi permanentă, dar este şi mai necesară acea „ştiinţă a iubirii” care se deprinde numai „inimă la inimă” cu Cristos. El de fapt ne cheamă să frângem pâinea iubirii sale, pentru a ierta păcatele şi conduce turma în numele său. Tocmai de aceea trebuie să nu ne îndepărtăm niciodată de izvorul Iubirii care este inima sa străpunsă pe cruce.

Numai în felul acesta vom fi în măsură să cooperăm în mod eficient la misteriosul „plan al Tatălui” care consistă în „a face din Cristos inima lumii!” Plan ce se realizează în istorie, pe măsură ce Isus devine Inima inimilor umane, începând cu cei care au fost chemaţi să stea mai aproape de El, adică preoţii. Ne recheamă la această constantă angajare „promisiunile preoţeşti”, pe care le-am pronunţat în ziua Hirotonirii noastre şi pe care le reînnoim în fiecare an, în Joia Sfântă, la Liturghia Crismei. Până şi lipsurile noastre, limitele şi slăbiciunile noastre trebuie să ne conducă din nou la Inima lui Isus. De fapt, dacă este adevărat că păcătoşii, contemplând-o, trebuie să înveţe de la El „durerea de păcate” necesară care să reconducă la Tatăl, aceasta valorează încă mai mult pentru slujitorii sacri. Cum să uităm, în această privinţă, că nimic nu face să sufere atât de mult Biserica, Trupul lui Cristos, cât păcatele păstorilor săi, mai presus de toate ale acelora care se transformă în „hoţi de oi” (In 10,1), sau pentru că le deviază prin învăţăturile lor private, sau pentru că le strâng cu laţuri de păcat şi de moarte?

Şi pentru noi, dragi preoţi, e valabilă rechemarea la convertire şi recurgerea la Divina Milostivire, şi deopotrivă trebuie să îndreptăm cu smerenie cererea stăruitoare şi neîncetată către Inima lui Isus ca să ne ferească de riscul înspăimântător de a le face rău acelora pe care suntem ţinuţi să-i salvăm.

Puţin mai înainte am putut venera, în Capela Corului, relicva Sfântului Paroh de Ars: inima sa. O inimă înflăcărată de iubire divină, care s-a înduioşat la gândul demnităţii preotului şi vorbea credincioşilor cu accente mişcătoare şi sublime, afirmând că „după Dumnezeu, preotul este tot!... El însuşi nu se va înţelege bine pe sine decât în cer” (Cf Scrisoarea pentru Anul Sfintei Preoţii, p. 2).

Să cultivăm, dragi fraţi, aceeaşi stare sufletească, atât pentru a ne îndeplini slujirea cu generozitate şi devotament, cât şi pentru a păstra în suflet o adevărată 'frică de Dumnezeu': frica de a priva de atât de mult bine, din neglijenţa sau vina noastră, sufletele care ne-au fost încredinţate, sau - ferească Dumnezeu - de a le putea face rău.
 
Biserica are nevoie de preoţi sfinţi; de slujitori care să ajute credincioşii să trăiască iubirea îndurătoare a Domnului şi care să fie martori ai ei convinşi. În adoraţia euharistică, care va urma celebrarea Vesperelor, vom cere Domnului să înflăcăreze inima fiecărui preot de acea „caritate pastorală” capabilă să asimileze ’eu-l’ său personal cu cel al lui Isus Preot, astfel încât să-l poată imita în cea mai completă auto-dăruire.

Să ne obţină acest har Fecioara Maria, a cărei Inimă Neprihănită o vom contempla mâine cu vie credinţă. Pentru Ea, Sfântul Paroh de Ars nutrea o filială devoţiune, încât în 1836, anticipând proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri, consacrase deja parohia sa Mariei „zămislite fără de păcat”. Şi a menţinut obiceiul de a reînnoi adesea această oferire a parohiei Sfintei Fecioare, învăţând credincioşii că „era de ajuns să se adreseze ei pentru a fi ascultaţi”, pentru simplul motiv că ea „doreşte mai presus de toate să ne vadă fericiţi”.

Să ne însoţească Fecioara Sfântă, Mama noastră, în Anul Preoţiei pe care îl începem astăzi, ca să putem fi călăuze sigure şi luminate pentru credincioşii pe care Domnul îi încredinţează îngrijirilor noastre pastorale. Amin!

Aici, serviciul audio: